Franţa, Franţa, mi-ai trezit speranţa...

3 aprilie 2018   PE CE LUME TRĂIM

„Speranţă pentru suburbii“, aşa se numeşte o fundaţie care şi-a propus să ofere o şansă la educaţie tinerilor săraci care locuiesc la periferiile marilor oraşe. Şcolile private incluse în această reţea, lansată în 2012, au o presă destul de bună. Faptul că au putut păstra în sistemul de învăţămînt nişte tineri aflaţi în „eşec şcolar“, în prag de abandon, e un semn al utilităţii sociale a programului. Un program care a pornit de la nişte nevoi sociale reale: sărăcia produce sărăcie şi educaţia e elementul esenţial care poate schimba acest curs vicios. Rata de abandon şcolar e foarte ridicată în special în zonele periferice, sărace, iar statul nu a găsit peste tot mijloacele adecvate de a interveni. Fundaţia „Espérance Banlieues“ a deschis prima şcoală la Montfermeil, lîngă Paris; au urmat alte zece instituţii deschise în cinci ani. Şcolile din reţea au un statut independent: ele nu sînt obligate să respecte programa şcolară adoptată la nivel naţional. Atît materia predată, cît şi metodele didactice sînt dezvoltate de angajaţii acestei fundaţii.

Şcolile funcţionează după un model familial şi sînt structurate precum o locuinţă ceva mai mare: adulţi şi copii, profesori şi elevi împart acest spaţiu, mănîncă la aceeaşi masă, îşi petrec mult timp împreună. Numărul redus de elevi din fiecare clasă (15) permite o supraveghere atentă şi mai ales o îndrumare personalizată a fiecărui elev. Totul pentru a crea „un climat educativ exigent, simplu, bine ordonat“. E, probabil, prea devreme pentru a măsura impactul acestei instituţii alternative de educaţie. Ceva speranţe se pare că există: reţeaua, care cuprinde zece şcoli, se laudă cu un procent de reuşită la examenul pentru DNB (absolvenţii de gimnaziu) de 75%. E sub cota de reuşită a şcolilor publice. Dar, dacă avem în vedere faptul că majoritatea elevilor înscrişi la aceste şcoli sînt cei care au abandonat sistemul public (sau poate invers: şcolile publice i-au abandonat), atunci putem vorbi de o performanţă notabilă.

Însă tot mai multe personalităţi ale mediului de învăţămînt atrag atenţia asupra problemelor care se ascund dincolo de această faţadă. Inspectorul Paul Devin merge chiar pînă la a avertiza, într-un articol preluat de mai multe ziare, că aceste şcoli reprezintă „un pericol public“. E o organizare inspirată de mişcările pioniereşti, cu ierarhii bine stabilite şi un lider autoritar în faţa căruia răspund unităţile inferioare; apoi, uniforma obligatorie, în culori diferite pentru băieţi şi pentru fete, ceremonia de ridicare a drapelului, intonarea imnului, acordarea de medalii celor mai merituoşi sau mai ascultători etc. Apoi, atrage atenţia profesorul, ar fi de evaluat şi metodele simpliste, rudimentare de predare: silabisirea, învăţarea pe de rost a tablei înmulţirii, listele de cuvinte, predarea istoriei în mod cronologic. Pentru profesori e, probabil, mai simplu, mai confortabil să reducă la minimum materia predată – şi pretenţiile. Însă aceste metode didactice nu îl învaţă pe elev nici ce să facă cu informaţia reţinută, nici să gîndească independent. Pînă la urmă, nivelul acestor elevi este foarte scăzut: cu sau fără diploma obţinută la finalul gimnaziului, tot ştiu mult prea puţin.

Dincolo de toate, se vede aici un proiect ideologic „derivat din morala creştină reacţionară“, mai spune Paul Devin. Valorile pe care le transmit aceste şcoli pun sub semnul egalităţii morala catolică şi republicanismul. Educaţia civică insistă mai degrabă asupra iubirii pentru familie şi pentru naţiune decît pe valorile sociale şi democraţie. Iar salutul drapelului ţine loc de civism. Pe fondul nivelului oricum scăzut şi mai ales în contextul în care şcoala nu le cultivă în nici un fel spiritul critic, ci doar obedienţa şi respectul faţă de ierarhii, există riscul îndoctrinării. Şcolile „Espérance Banlieues“ – private, independente – sînt finanţate din bani publici. Ceea ce, spun mai mulţi profesori într-o petiţie adresată ministrului Educaţiei, e ilegal.

Mai multe