Franţa: fereastră spre universalitate pentru creativitatea românească

28 noiembrie 2018   PE CE LUME TRĂIM

Dintre toate ţările occidentale, Franţa este cea care şi-a deschis cel mai mult porţile, istoric vorbind, pentru artiştii şi scriitorii români, şi pentru creativitatea românească în general. Ceea ce a început încă înainte de revoluţia din 1848 continuă şi acum. Dovadă un impresionant „sezon cultural comun“ eşalonat pe doi ani, ocazionat de Centenarul Primului Război Mondial şi de Marea Unire.

Începînd cu data de 27 noiembrie şi pînă la sfîrşitul lunii mai anul viitor, România „se exportă“ în Franţa cu literatură, teatru, film, arte plastice, dans, muzică, bucătărie, vinuri, tradiţii populare… Apoi va fi rîndul Franţei de a „invada“ masiv România cu ce are mai bun. Pentru ambele ţări, afirmă organizatorii evenimentelor în dosarul de presă, este o ocazie ca Franţa şi România să se cunoască altfel, în afara clişeelor şi a ideilor preconcepute.

România are prima de cîştigat din această dublă complicitate culturală. Pentru că, de fapt, clişeele prin care românii şi francezii încearcă uneori să se cunoască reciproc nu sînt de aceeaşi natură.

Pentru mine (şi probabil pentru generaţia mea), imaginea Franţei era una în care se amestecau cei trei muschetari cu cocoşatul de la Notre-Dame, buchiniştii de pe malurile Senei cu Turnul Eiffel, artiştii boemi din Montmartre cu cei din Montparnasse, Napoleon cu Jean-Paul Sartre, Edith Piaf cu Charles Aznavour…

Pentru majoritatea românilor şi, de fapt, pentru lumea întreagă, Franţa este o ţară din care emană artă, cultură şi un rafinat stil de viaţă. Sigur că multe dintre aceste referinţe spontane sînt clişee, dar precizez că ele au o dimensiune pozitivă. Mulţi asiatici vin la Paris ca să înţeleagă ce înseamnă un oraş romantic şi speră să vadă cupluri îmbrăţişate pe malurile Senei. Alţii caută în Oraşul Luminilor vestigiile unor forme de insolenţă devenite mituri planetare şi se duc negreşit la cabaretul Moulin Rouge. Cum panteonul mitologic al Parisului este o construcţie la care au participat artişti din întreaga lume, aproape fiecare vizitator străin va avea reperele sale la Paris. Un american cultivat se va plimba pe urmele lui Hemingway şi va căuta locurile în care acesta a scris şi barurile în care a onorat calitatea excelentă a vinurilor franceze. Un latino-american cultivat îşi va aminti că aproape toţi romancierii realismului magic, de la Gabriel García Márquez la Mario Vargas Llosa s-au lansat la Paris, şi că majoritatea acestor reprezentanţi ai valului sud-american au intrat în universalitate după ce au publicat şi uneori au trăit în Franţa…

Chiar dacă Franţa se schimbă, chiar dacă la Paris asiaticii riscă acum să vadă sub podurile Senei corturi în care se adăpostesc migranţi, iar în preajma unor monumente familii de cerşetori, vechile clişee prin care spaţiul francez era receptat în străinătate nu sînt supărătoare. Şi, de fapt, Franţa are tot interesul să le păstreze, ele sînt veritabile forme de publicitate.

Mai greu este cu clişeele legate de România. Ele nu au fost întotdeauna favorabile românilor şi nu au avut continuitate. Cînd am ajuns eu în Franţa, în 1987, am descoperit cu uimire că mai toţi francezii aveau o imagine precisă despre România, dar niciodată aceeaşi. Totul depindea de perimetrul social cu care intram în contact. Uneori mi se întîmpla ca şoferii de taxi să mă privească brusc cu o enormă simpatie (după ce mă întrebau de unde vine accentul meu) pentru că îl admirau pe tenismanul Ilie Năstase. Alţi francezi erau fascinaţi de Nadia Comăneci, şi pentru ei emblema României era talentul cu totul excepţional al Nadiei. În mediile mai cultivate, cînd spuneam că sînt român, îmi erau evocate imediat ba numele lui Cioran, ba numele lui Eugen Ionescu. Toată lumea auzise evident şi de Ceauşescu, iar pînă la căderea comunismului imaginea României era aceea a unei ţări vampirizate de conducătorul ei.

Timp de cîţiva ani, după prăbuşirea regimului comunist, au fost foarte persistente în Franţa imaginile revoluţiei de la Bucureşti şi revelaţia că -mulţi români vorbeau franceza. Un clişeu negativ, în acest context, a fost aşa-zisa groapă comună de la Timişoara, care s-a dovedit a fi o minciună mediatică, dar şi procesul ratat al soţilor Ceauşescu. Dar clişeul cel mai durabil legat de România a fost, şi este încă, cel al unei ţări care nu reuşeşte să-şi integreze minoritatea romă şi îi lasă pe aceşti oameni să cerşească pe străzile Parisului şi ale marilor oraşe franceze. Francezii sînt foarte sensibili la imaginea sărăciei şi a suferinţei, şi n-ar blama niciodată un om care stă cu mîna întinsă, avînd şi trei copii alături, în preajma Turnului Eiffel sau în faţa unei brutării. Şi tot aşa, dintr-un fel de civilitate stratificată prin educaţie, ei nu vor spune deschis nici ceea ce gîndesc cu adevărat despre o ţară membră a Uniunii Europene care îşi trimite săracii să cerşească în fara graniţelor ei. Această acumulare de lucruri nespuse nu este în nici un caz favorabilă României…

Revenind la sezonul cultural Franţa-România şi la marele număr de evenimente care se vor desfăşura în multe oraşe franceze: este efectiv o imensă şansă pentru ca multitudinea de aspecte ale creativităţii româneşti să amelioreze o imagine de ansamblu greu încercată. Cu această observaţie, însă: imaginea României nu se construieşte doar în afară, ci în primul rînd în interior. Savurînd spectacolele şi filmele venite din România, admirînd arta şi bucătăria românească, salutînd talentele cu totul excepţionale care ies din magma pămîntului românesc, nimeni nu va închide ochii, în Franţa, la ceea ce se întîmplă pe tărîm politic la Bucureşti, şi mai ales la regresul statului de drept sau al independenţei Justiţiei.

Mai multe