Fragilitatea Europei

După summit-ul de la Bruxelles, Alianța Nord-Atlantică pare să trăiască o nouă viață. Odată cu Joe Biden, mai diplomat, mai consensual decît predecesorul său, NATO pare să-și regăsească o voce comună.

Declarația finală reiterează principii de bază și definește noi direcții de acțiune. Și un semnal foarte clar venit chiar din partea președintelui american: „Luăm Articolul 5 drept o obligație sacră. Vreau ca NATO să știe că America este acolo”. Pe durata întregului summit nu s-a mai suflat o vorbă despre „burden sharing”, despre împărțirea echitabilă a poverii financiare. Vă amintiți, probabil, de pretențiile lui Donald Trump, care cerea, autoritar, o creștere substanțială a cotelor de finanțare sub amenințarea (absurdă) fie a retragerii SUA din Alianță, fie (și mai aberant!) a desființării NATO. Joe Biden încearcă acum să niveleze aceste neînțelegeri susținînd că cel puțin zece state europene au atins deja obiectivul de 2% din produsul intern brut alocat Apărării și că celelalte sînt pe „drumul cel bun”.  E o concesie politică în spiritul unui nou început, nu o iertare a datoriilor. Dar e un gest de bunăvoință care, cu siguranță, a întărit consensul între aliați.

Declarația adoptată luni la finalul summit-ului evocă preocupările Alianței cu privire la China, o țară care își dezvoltă arsenalul nuclear și cooperează militar cu Rusia. Declarația fost co-semnată de membrii europeni ai Alianței – cu toate reticențele care, probabil, îi vor fi frămîntat pe unii dintre șefii de stat. Pentru NATO, China reprezintă de acum o „provocare sistemică” la adresa ordinii mondiale. „Rămînem preocupați de lipsa de transparență a Chinei și de utilizarea dezinformării.” Potrivit documentului, se va urmări, „cînd va fi posibil”, dialogul constructiv, cu condiția ca Beijingul să respecte angajamente clare în domenii precum spațiul maritim, spațiul cosmic, securitatea cibernetică etc. Nu e neapărat o surpriză. Deja la scurt timp după învestirea în funcție a lui Joe Biden, administrația sa a indicat o posibilă schimbare de curs pentru Alianță: NATO ar trebui să pună amenințările chineze și ruse pe picior de egalitate.

Această lărgire a spectrului, această diversificare a adversarilor desemnați simplifică și, în același timp, complică relațiile din interiorul Alianței. Pentru că, odată ce jurămintele cu privire la garantarea securității reciproce au fost reînnoite, rămîne de rezolvat problema cel puțin la fel de spinoasă a vulnerabilităților economice – și ele sînt diferite de la o țară la alta. În plan energetic și nu numai, numeroase state europene sînt în continuare foarte dependente de importurile din Rusia și din China și și-au dezvoltat relații de cooperare greu de înlocuit. Unitatea din jurul principiilor de funcționare ale NATO e în continuare solidă, la fel și fidelitatea față de valorile europene. Însă schimburile economice cu state care nu respectă aceleași valori și standarde democratice subminează capacitatea Occidentului de a sancționa derapajele evidente. Tocmai asta riscă să fragilizeze inclusiv relațiile din interiorul Alianței.

În fine, mai rămîne de stabilit cum se vor poziționa statele europene cu privire la autonomia strategică europeană – un concept ușor de definit și de înțeles, dar greu de aplicat.

Președintele francez Emmanuel Macron a subliniat că europenii nu pot fi excluși dintr-o discuție privind controlul armelor, că o asemenea discuție îi privește în primul rînd pe ei și că negocierile n-ar trebui să se rezume la un tête-à-tête între președinții rus și american. „Voința europenilor este de a defini ei înșiși termenii cu privire la controlul armelor în spațiul european”, a spus președintele Emmanuel Macron. Dar ce înseamnă, mai exact, „voința europenilor”? Și cum poate ea să fie transpusă într-un dialog cu Moscova? Aici, ne întoarcem la un impas mai vechi, la lipsa de coerență a Uniunii în materie de securitate comună. Cumva, Europa rămîne dependentă de SUA. Iar pentru SUA, NATO rămîne „de importanță critică”.