Fotbal și futbol
Forma fotbal e un exemplu de adaptare a unui împrumut lexical într-o variantă mai apropiată de scrierea din limba de origine decît de pronunțarea inițială. Norma actuală e bine fixată, dar istoria care a condus către ea este departe de a fi simplă și lineară. Cuvîntul, pătruns în presa românească încă de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, a fost mult timp tratat ca un împrumut neadaptat, scris ca în engleză: foot-ball sau football. În cele mai vechi atestări, cuvîntul era folosit cu referire la spații și realități externe – „un fel de foot ball al Englejilor de astăzi” (Convorbiri literare, 6, 1891); „în Anglia, exercițiile corporale sînt în onoare (...). Pe toată suprafața țării întîlniți întinse cîmpuri anume păstrate pentru jocuri: cricket, football, tennis, crosse” (Opinia, 1.04.1898); un comandant englez capturat în Africa de Sud „își petrece vremea jucînd football” (Universul, 27.10.1899). Curînd, au apărut tot mai dese referiri la spațiul românesc, în știri sportive în care și cuvîntul meci era încă neadaptat ortografic: „match de football în București” (Tribuna, 20.10.1909); „va avea loc primul match de Football în acest an” (Adevărul, 23.01.1911); „rezultatul matchurilor de football” (Viitorul, 8.03.1915) etc.
E de presupus că termenul era rostit, de către sportivi și de către vorbitorii avizați, într-o formă cît mai fidelă pronunțării din engleză. Deși dicționarele noastre menționează, în secțiunea etimologică, și posibilitatea ca franceza să fi fost un intermediar al pătrunderii cuvîntului în limbă (pentru că franceza era larg cunoscută și din ea se traduceau cele mai multe texte), primele contexte de apariție a cuvîntului football indică destul de clar o folosire profesionalizată și o conștiință clară a vorbitorilor asupra originii sale englezești. În Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, al lui Candrea și Adamescu (1931), cuvîntul este înregistrat în forma foot-ball, cu precizarea: „citit fut-bol”. Formei scrise football îi corespundea deci pronunțarea futbol, un pas decisiv către integrarea cuvîntului în română reprezentîndu-l transcrierea ca atare a pronunțării. E semnificativ că asociația sportivă de specialitate a optat, la înființarea ei, pentru forma românizată care transcria cît mai fidel pronunția originală. În Curentul din 4.04.1930 apărea un comunicat – De la F.R.F.A., siglă pentru Federația Română de Futbol Asociație –, care viza tocmai adaptarea ortografică: „Se aduce la cunoștința tuturor organelor regionale și grupărilor din toată țara cele ce urmează: Biroul Federal în ședința sa de constituire de la 17 februarie 1930 a decis ca în viitor cuvântul «football» să se scrie așa cum se citește, adică «futbol»”. Forma scrisă futbol apare în documentele oficiale ale Federației, de exemplu, în Monitorul Oficial din 21.12.1937, ca și în programul Lunii Bucureștilor („matchul de futbol România-Jugoslavia”, în Urbanismul, 7-8, 1936). Nu se generalizează însă; chiar reprezentanți ai federației de profil continuă să prefere în scris forma etimologică: „în curînd vom trimete un mic regulament al practicării jocului de football” (Universul, 2.08.1939). Forma futbol este menționată, de exemplu, într-un articol pe teme sportive, dar publicistul preferă forma etimologică, păstrată chiar în derivate românești: „Federația de football sau futbol cum i se spune”; „manifestările footballistice”; „exibiții letargico-footballistice” (Rampa, 2.05.1931).
Se răspîndise între timp și pronunțarea corespunzătoare citirii aproximative a formei englezești după regulile ortografiei românești (ignorînd deci literele duble), ceea ce a condus la o altă variantă a cuvîntului, rezultată din transcrierea respectivei pronunțări: „fotbalul polonez” (Rampa, 22.09.1928), „s-a pierdut încă o dată ocazia de a se anima puțin fotbalulieșan” (Opinia, 10.04. 1936). Apăreau și forme hibride, ca futbal („futbalul bucureștean”, Curentul 6.12.1934); un profesor scria, indignat, despre un coleg care „nici nu cunoaște a scrie. Scrie d.p. (= de pildă) futbal în loc de football sau niște greșeli atât de mari, încât te revoltă” (Curentul, 14.06.1934).
Nu am găsit (deocamdată) comentarii mai ample asupra acestor forme, care să indice mai clar cum era percepută de către vorbitorii epocii variația. Un fragment de reportaj interbelic („La Constanța în căutarea unui teren de football... Confuzia buclucașă de cuvinte”) mi se pare totuși relevant. Reporterul întreabă pe cineva: „Mă rog, nu știi dumneata unde se află terenul de futbol? (ortografia e credincioasă pronunției pe care am întrebuințat-o astfel, temându-mă să nu fiu privit cu milă dacă voi folosi popularul «football», știind din auzite că urbea lui Ovidiu e un oraș prin excelență sportiv...). Dar englezescul «futbol» a provocat interlocutorului meu gândul unui lucru de rușine!” (Rampa, 21.08.1933). Se înțelege de aici că fotbal era deja o formă populară, dar cam incultă, pentru că ignora pronunția din engleză, iar futbol era forma recomandabilă și preferată de profesioniști, dar care putea provoca spaime și confuzii vorbitorilor nepreveniți sau excesiv de pudici.
În Micul dicționar ortografic din 1953 a fost înregistrată și impusă oficial doar forma fotbal. Să fi fost impunerea acestei variante o simplă concesie făcută uzului popular, tipică perioadei de început a regimului comunist? Să fi fost mai curînd (cum s-a mai presupus) o manifestare de pudibonderie comparabilă cu cele produse de alte obsesii românești mai vechi și mai noi, precum teama de cacofonii?
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice(Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).