Fotbal, invenții
În drum spre Priștina, unde naționalele de fotbal ale Kosovo și României urmau să joace un meci contînd pentru preliminariile campionatului european, cîteva zeci de ultrași români s-au oprit în fața unei biserici din Belgrad și au afișat un banner cu textul „Țări inventate, fotbal fals. Pentru noi, ei nu înseamnă nimic”. Mai tîrziu, la meci, suporterii au fost evacuați după ce s-au trezit strigînd „Kosovo e Serbia”.
Sigur că, în presa de la Belgrad și pe rețelele sociale, incursiunea în geopolitică a suporterilor români a fost salutată de sîrbi, care au reluat obositoarea și nu tocmai adevărata teorie a frăției româno-sîrbe. Dincolo de aplauze virtuale, singura consecință reală va fi probabil o sancționare a echipei de fotbal a României. N-ar fi prima oară. Suporterii români au un talent special de a face viața grea echipelor pe care le sprijină.
Meciul, cu incidentele aferente cu tot, a avut totuși meritul de a aduce în atenția publicului românesc Kosovo, o țară pe care Guvernul de la București nu o recunoaște formal, dar pe care cu greu o poate ignora, fie și numai pentru că riscul unui al doilea război în regiune n-a dispărut niciodată. Și, deloc surprinzător, tensiunile dintre sîrbi și kosovari se apropie din nou de punctul de fierbere.
Apariția în 2008 a Kosovo pe harta statelor lumii e, parțial, o consecință a naționalismului orb al sîrbilor din anii ’90, cît și a ambiției fostului președinte al SUA Bill Clinton și a administrațiilor care i-au urmat de a opri o dată pentru totdeauna șirul de războaie din fosta Iugoslavie. Un experiment parțial reușit pentru că azi, indiferent de opiniile unor țări ca România, Ungaria sau Spania, realitatea arată că locuitorii din Kosovo trăiesc într-un stat în bună măsură funcțional, ba chiar speră ca într-un viitor oarecare să devină cetățeni ai Uniunii Europene. E de notat totuși că Priștina continuă să fie dependentă de partenerii din Vest atît pentru Securitate, cît și pentru supraviețuirea economică.
Ei bine, după mulți ani de zile în care Occidentul a sprijinit aproape fără rezerve administrația kosovară în fața nenumăratelor provocări și amenințări ale Belgradului, în relația dintre Bruxelles, Washington și Priștina apar primele semne de răceală. Vestul nu mai e dispus să accepte fapte de natură să crească tensiunile bilaterale.
În Kosovo încă mai trăiesc aproximativ 50.000 de sîrbi care refuză cu obstinație să recunoască legitimitatea Guvernului de la Priștina. Recent au avut loc alegeri locale boicotate, la îndemnul Belgradului, de populația sîrbă minoritară. Rezultatul este că în localități majoritar sîrbe au fost aleși primari albanezi. Participarea la vot a fost de 3,5%. Premierul din Kosovo, Albin Kurti, s-a făcut că nu pricepe că un astfel de scrutin nu are nici o legitimitate și a încercat să instaleze noile administrații locale. Previzibil, sîrbii au încercat să reziste. Li s-a răspuns cu violență. Dincolo de graniță, la fel de previzibil, Guvernul de la Belgrad a început să facă zgomote războinice. Forțele de securitate sîrbe au reținut zilele trecute trei polițiști kosovari în ceea ce Priștina a calificat drept o „răpire” și o agresiune teritorială. Sîrbii răspund că arestările au avut loc pe teritoriul lor. Nimeni nu știe care este adevărul. Într-o oarecare măsură e irelevant, opiniile s-au creat deja.
Spre probabila mirare a kosovarilor, reacțiile externe le-au fost aproape unanim defavorabile. Premierul Kurti a fost informat că relațiile cu Uniunea Europeană intră într-un fel de perioadă de conservare, ceea ce va însemna înghețarea vizitelor la nivel înalt și, probabil mult mai dureros și eficient, oprirea colaborării financiare. Mai mult, dincolo de Ocean,Guvernul Kurti a reușit cumva performanța de a supăra responsabilii de politică externă ai ambelor tabere din Congres. Enervarea democraților e cu atît mai surprinzătoare cu cît Kosovo a fost văzut adesea ca un „proiect democrat”.
Explicația e relativ simplă: ocupați cu evoluția războiului din Ucraina, responsabilii de politică externă de la Bruxelles și Washington au dezvoltat o intoleranță la ambiții politice mici care riscă să se transforme în conflicte armate ce ar complica agenda internațională și mai mult decît e acum. Apoi, publicul a aflat dintr-o scurgere din informații din Statele Unite că Serbia, în pofida poziției sale formale pro-Rusia, ar fi agreat să sprijine cu armament Ucraina. Sigur, Serbia s-a grăbit să nege, însă mai toți analiștii cu acces la surse credibile sînt de acord că sîrbii sînt mai puțin monocolori decît s-ar crede la prima vedere. În atari condiții, a sprijini ambițiile prost calculate ale kosovarilor poate obliga Serbia să se întoarcă în zona virulent anti-occidentală și naționalistă din care se tot zbate să iasă. Știm din anii ’90 la ce ar duce un eșec al recuplării sîrbilor la Europa.
Întru întristarea ultrașilor români, Kosovo nu e Serbia și probabil nu va mai fi niciodată. Dar împreună aceste două țări pot crea necazuri care le depășesc cu mult granițele. Distanța mică de ele ar trebui, poate, să îndemne la un pic de prudență. Fie și doar din motive oportuniste. Politica pe stadioane duce adesea la sancționarea favoriților. Iar cînd naționalismul și provocările de stadion sînt duse în piața publică suferă de obicei nevinovații.
Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ