Fotbal aranjat - o experienţă personală -</i>

Ultimul meci l-am văzut în 1978. A fost şi primul pe stadion. Ca băiat de cartier, cu vechime în Pantelimon, ştiam o spărtură în gardul exterior al stadionului 23 August, şi pe-acolo am luat-o. Al doilea rînd de paznici " cei de la intrarea în gradene " a fost mai greu de păcălit, aşa că am scos zece lei din buzunar şi am urcat treptele de piatră spre locul din care se auzea rumoarea. Cu fiecare pas aveam senzaţia că mă apropii de un transformator electric gigantic, în care mii de volţi graşi şi musculoşi învîrt miliarde de scîntei micuţe şi le trimit în aer, să albăstrească şi să încarce nervos atmosfera. Asta e muzica stadionului: energia a 50.000 de oameni, care se simte şi cînd tac. Mai mult decît o divizie de menţinere a păcii, oleacă mai puţin decît o mică armată de ocupaţie. Cu cinci trepte înainte de marginea căldării în care se bălăceau atîtea orgolii şi pulsiuni primare, ochii mei au ieşit la lumină. Lumină multă, cum nu văzusem niciodată: stadionul era deja pregătit pentru filmări color, pentru că Sahia Film făcea deja documentare, cu ani buni înainte de televiziunea în culori. Şi tocmai ăsta a fost şocul: după ani de faze prinse din zbor la televizorul alb-negru, realitatea vizuală a gazonului (verde, nu gri, doamnelor şi domnilor!) m-a orbit brusc. Jucătorii împodobiţi cu mult mai puţine sigle decît azi păreau şi ei din "Dacii şi Romanii" (un joc popular în epocă, cu decoruri cu mult mai optimiste decît " sînt sigur " prezenta provincia Dacia acum 2000 de ani) sau din filmele cu gladiatori, şi nu foarte departe de look-ul ăstora. În fine: am ieşit pe muchia stadionului şi-am rămas zece minute şocat: lumină, acţiune, culori, mii de respiraţii, strigăte şi oftaturi, amplificate de trăirea comună a fazelor de jos, de pe covorul acela de Oscar, de un verde cum nu văzusem niciodată în zonele verzi din cartierul nostru gri, mîngîiat cu praful de la termocentrale şi irigat cu ajutorul dezinteresat al cîinilor vagabonzi. Ce poate fi mai bun decît spectacolul ăsta? Ce poate fi mai minunat? Orice altceva. Asta a fost concluzia după cele 90 de minute regulamentare. Jucătorii au alergat. Dar n-au marcat nici un gol. Nici măcar n-au alergat cu un scop vizibil: mingea scăpa de la unul la altul fără vreo grijă pentru cine ştie ce strategie. Cînd am plecat, lumea pe lîngă mine începuse să mîrîie, să se foiască şi să strige: băăăă, e aranjat, huoooo, dracu’ să vă ia, jucaţi băăăă fotbal, că vă ia mama dracului ’raţi ai dracului de hoţi, astăzi şi mîine! Nu m-am mai întors pe stadion niciodată. Nu că am ceva cu meciurile aranjate. Doar cu cele plicticoase. Şi sînt sigur că m-aş fi plictisit şi dacă băgau gol: pur şi simplu erau prea multe momente libere în joc. Prea multe sughiţuri. A fost un meci ca un cîntec în care solistul se opreşte din cînd în cînd, că nu mai are el chef sau nu-l mai ţine vocea. Asta e problema cînd ai meniu fix: te ia lenea să improvizezi. Fireşte, există şi alte meciuri aranjate pe lumea asta. Spectacolele de operă: ştii de la bun început cine cîştigă, cine îşi pierde minţile, cine rămîne cu fata. Numai că acolo te duci pentru talentul cîntăreţilor. Există spectacolele de wrestling, în care numai o afecţiune psihică severă te poate împiedica să înţelegi că totul e aranjat. Da, dar acolo te duci pentru spectacolul vizual. Există piese de teatru, telenovele şi licitaţii cu dedicaţie. Cu toate astea, doar fotbalul ne enervează aşa de tare cînd e aranjat. De ce naiba? E foarte simplu: aici spectacolul îl faci tu, spaimele, emoţia, unghiile tale roase. Îl face adrenalina care se plimbă prin venele tale, ca un explorator cu maceta prin junglă, tăind inhibiţii, griji şi bariere puse de educaţie. În privinţa asta, meciul aranjat e echivalentul calmantului pus intravenos. Eşti liniştit, poţi să-ţi desfaci cămaşa de forţă la primii doi nasturi, poţi să ieşi în curtea spitalului. Doar că eşti o legumă. Iar show-ul e şi el un ghiveci. La mai bine de 30 de ani de la ultimul meci pe care l-am văzut, mă bucur să mă pomenesc în farfurie cu ce lipsea. Noroc cu arestările: acum ghiveciul naţional care e fotbalul a primit mult-aşteptata carne.