Formula conservatorului de azi
Cu ceva mai multă vreme în urmă, scriam în acest colţ de pagină cît de dificil este să fii conservator, din punct de vedere politic, în România de astăzi. Întîi, pentru că brandul este uzurpat de un partid minuscul, dar bine cunoscut, apendice al socialiştilor. Confuzia pe care, pe bună dreptate, un autentic conservator ar stîrni-o dacă s-ar identifica public ca atare, ar fi aproape ucigătoare pentru orice discurs ulterior. Să spui acum, în România, "sînt conservator!" echivalează, pentru cvasi-unanimitatea celor cît de cît interesaţi de politică, cu afirmaţia "sînt membru în partidul dlui Dan Voiculescu". Evident, pentru un conservator autentic, nimic nu poate fi mai jignitor. În al doilea rînd, există o dificultate obiectivă. Ce ar fi de conservat într-o Românie în care bunul simţ spune, fără ezitare, că totul este de schimbat? Cum bunul simţ este principalul ghid al unui conservator autentic, s-ar recomanda mai degrabă o atitudine reformatoare. Violent reformatoare, ar spune mulţi dintre cei care ştiu bine pe ce lume se află. Sigur, conservatorii de astăzi, mai ales cei din spaţiul anglofon, au o serioasă tradiţie reformistă: Ronald Reagan şi Margaret Thatcher şi-au schimbat din temelie ţările printr-un leadership pregnant. Ponciful de acum un secol, după care conservatorii se opun reformelor, nu mai are deloc actualitate. În fine, o altă dificultate vine din lipsa tradiţiei conservatoare. Mai precis, din lipsa de relevanţă a marii tradiţii conservatoare consolidate în politica românească pînă la finele celui dintîi Război Mondial. Spune foarte bine Ioan Stanomir în finalul excelentei sale cărţi despre spiritului conservator de la noi: "Conservatorismul rămîne astăzi doar o piesă din dosarul istoriei ideilor politice. Revizitarea sa are potenţialul de a expune interogaţiile unui timp care a fost. Sunetele lumii de ieri nu mai pot fi trezite la viaţă, acum. Ceea ce supravieţuieşte pînă la noi din eşafodajul conservator sînt doar puţinele statui şi tăietura clasică a unor discursuri parlamentare, obiecte admirabile şi melancolice asemeni ruinelor antice". Evident, un conservatorism fără tradiţie este o contradicţie în sine, iar contradicţiile, chiar dacă îmblînzite intelectual în paradoxuri, sînt atît de antipatice spiritului conservator! Şi totuşi, lectura oricărui sondaj referitor la instituţiile şi valorile în care cred românii indică fără dubiu că profilul interior al acestui popor este pregătit pentru o viziune politică de tip conservator. Mai mult, o cheamă! Aş spune, hazardîndu-mă poate, că bîjbîiala naţională în spaţiul incert al tranziţiei postcomuniste se explică prin aceea că a lipsit din viaţa politică autohtonă o ofertă politică conservatoare. Astfel, românii spun în mod constant că au încredere în biserică şi în armată, că se regăsesc în familie şi în mica comunitate, că doresc un stat puternic, dar nu abuziv, că vor ordine, dar nu constrîngere. Mai departe, deşi nu se poate spune că le profesează, românii ţin la mare preţ valorile tradiţionale ale moralei. Aşadar, poporul pare gata pentru un discurs conservator. Politicienii însă par a nu înţelege acest lucru. Pe ce s-ar putea baza un conservatorism autohton, la anul 2009, prin urmare? Există totuşi ceva viu şi, din cîte spun mai toţi românii, peren în spiritul conservator de la cumpăna dintre veacul al XIX-lea şi al XX-lea: spiritul lui Ion Luca Caragiale, cel mereu aproape de Take Ionescu. Este, probabil, cel mai bun produs al conservatorismului românesc în veac, este, în mod sigur, cel mai relevant scriitor clasic. Este, pentru mine cel puţin, o excelentă bază de plecare în construirea unei Românii temeinice, prospere, a unei Românii anume făcute pentru români. Spiritul lui Caragiale este cea mai pură expresie a spiritului critic