Foc, apă, sancțiuni. Nimic despre viruși

22 iulie 2020   PE CE LUME TRĂIM

 Un conflict care nu mai era de foarte multă vreme în știri s-a reîncălzit la granița dintre dintre Armenia și Azerbaidjan. Cele două republici din Caucaz încă își dispută suveranitatea asupra provinciei Nagorno-Karabah și numai intervențiile vecinilor mai mari au făcut ca războiul dintre ele de la începutul anilor ʼ90  să se transforme într-o pace tensionată, cu izbucniri sporadice de violență.

De data aceasta, schimbul de focuri a fost mai serios. Au fost schimburi de artilerie, s-au folosit tancuri și drone. O particularitate a acestei întîmplări este că ea a avut loc la 300 de kilometri de Karabah de-a lungul graniței dintre cele două, în apropierea unei conducte de gaz importante pe care azerii o folosesc pentru a alimenta Turcia și alți clienți externi. Azerbaidjanul, mai bogat și cu o armată mai bine dotată, știe totuși bine că o escaladare a conflictului ar duce rapid la o implicare a Rusiei, aliată tradițională a armenilor. Guvernul de la Baku are, la rîndul său, sprijinul Turciei, care însă ezită să enerveze foarte tare Moscova. Totuși, președintele Recep Tayyip Erdogan a criticat voalat Armenia, exprimîndu-și opinia că Erevanul se angajează într-o întreprindere „peste calibrul său”. Prompt, Rusia a anunțat că va desfășura manevre militare pe propriul teritoriu în apropierea graniței cu cele două state aflate în conflict.

 Tot în Caucaz, Ramzan Kadîrov, derbedeul care conduce Cecenia, a avut parte, la rîndul său, de niște vești proaste. Împreună cu mai mulți apropiați, Kadîrov a fost pus pe o listă cu persoane împotriva cărora guvernul american a impus sancțiuni. Într-o declarație a secretarului de stat de la Washington, Mike Pompeo, decizia este explicată prin încălcările, numeroase și brutale, ale drepturilor omului săvîrșite de Kadîrov în exercitarea funcției de președinte al Ceceniei. Pompeo a încurajat și alte state să ia măsuri similare.

Răspunsul a venit destul de repede pe Telegram, o aplicație pentru mesagerie instant. Kadîrov s-a fotografiat cu cîte o pușcă în fiecare mînă în ceea ce pare a fi un depozit de arme. „Provocare acceptată. Cu cît merge mai departe, cu atît mai interesant devine”, a scris sfidător minionul lui Vladimir Putin. E puțin probabil ca, atîta vreme cît se bucură de sprijinul Moscovei, Kadîrov să sufere foarte mult de pe urma acestor sancțiuni. Liderul cecen a fost probabil mult mai afectat de decizia Instagram, rețeaua sa socială favorită, de a-i elimina contul în urmă cu ceva vreme.

 În Africa, Etiopia se apropie de finalizarea lucrărilor de construcție pentru cel mai mare baraj hidroelectric din Africa. Guvernele de la Addis Abeba așteaptă acest moment de ani de zile, sperînd că intrarea în funcțiune a instalației va pune țara pe o altă traiectorie economică decît cea pe care se zbate în prezent. Speranța etiopienilor e însă dublată și de îngrijorare. Egiptul se opune ferm umplerii uriașului bazin în absența unui acord care să garanteze un volum de apă minim în anii cu secetă. Argumentul egiptenilor e că, în astfel de perioade, barajul din amonte poate crea necazuri exploatărilor agricole și ar putea duce la raționalizarea apei care ajunge la consumatorii casnici din localitățile egiptene. La o primă vedere, îngrijorările lor par legitime. Pentru a ajunge la capacitatea optimă, barajul ar urma să înghită întreg volumul de apă care se scurge pe Nil timp de un an de zile. Însă tocmai pentru a nu afecta alimentarea statelor din aval, asta se va întîmpla pe parcursul unei perioade de șapte ani.

Potrivit experților, alimentarea cu apă a Egiptului nu este în pericol nici măcar în anii secetoși.

De la Cairo continuă însă să vină amenințări voalate care nu fac decît să întărească încăpățînarea etiopienilor. Cu atît mai mult cu cît construcția barajului e un motiv de mîndrie națională – etiopienii de rînd au cumpărat, la îndemnul guvernului, obligațiuni care au contribuit la finanțarea giganticei construcții. Chestiunea are și un iz politic intern greu de ignorat. Valabil și pentru Egipt, care primește o lovitură simbolică majoră – dominația sa milenară asupra Nilului încetează în aceste zile. Nu e ceva ce orgoliul unui dictator ca Abdel Fattah el-Sisi să poată asimila ușor.

Sandviș între cele două, Sudanul urmărește disputa cu „atenție și îngrijorare”, dar fără să aibă puterea de a interveni în vreun fel. Pe de o parte, guvernul de la Khartoum speră să beneficieze de electricitate etiopiană la prețuri mici, pe de alta se teme că un accident ar putea duce la distrugerea propriilor amenajări hidroelectrice de pe fluviu.

 Între timp, în Hong Kong, orice urmă de democrație și respect pentru opiniile cetățenilor dispare rapid sub călcîiul lui Xi Jinping. Ultimul simptom al degradării este adoptarea unei legislații privind securitatea națională care face din conceptul „o țară, două sisteme” un element al trecutului. Tîrziu, statele occidentale încep să reacționeze. Marea Britanie face pregătiri pentru a-i primi pe acei locuitori ai fostului său teritoriu care vor să se refugieze din calea dictaturii Beijingului. În paralel, un tratat de extrădare dintre cele două părți a fost suspendat, iar diplomați de la Londra au început să vorbească tot mai apăsat despre lagărele de concetrare chinezești în care sute de mii de etnici uiguri sînt forțați să treacă printr-un proces de „reeducare”. Adăugați la asta și sancțiunile tot mai ferme care au ca țintă companiile tehnologice chinezești și obțineți fotografia unui tot mai evident sfîrșit de eră în relațiile dintre Occident și China.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.

Mai multe