„Flota de trenuri”
Multe dintre cuvintele cu sens colectiv – turmă, cireadă, stol, haită etc. – au în uzul curent o anumită specializare, a cărei încălcare poate produce efecte comice sau poetice. Cele mai vechi substantive colective au suferit totuși în timp schimbări semantice, ajungînd să se refere și la alte tipuri de mulțimi decît cele inițiale. Stol, de exemplu, cuvînt împrumutat din greacă, avea în limba mai veche accepții militare, dintre care unele foarte apropiate de sensul principal al etimonului („flotă”). În Dicționarul grec-român după alfabet, manuscris din 1796 editat în 2005 de Lia Brad Chisacof, termenul grecesc stólos era tradus „corăbime. Oaste de corăbii”. În Dicționarul limbii române al lui Laurian și Massim (1876), se indica pentru stol un sens specializat: „armată de expedițiune, și, mai vîrtos, armată navală; flotă, mulțime de nave”.
Termenul flotă este înregistrat în DEX și în alte dicționare românești ca împrumut modern din franceză (din flotte). De fapt, istoria cuvîntului e mai veche și mai complicată: așa cum se arată în Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (1992) de Gheorghe Chivu, Emanuela Buză și Alexandra Roman Moraru, primele lui atestări sînt de la sfîrșitul secolului al XVII-lea. Cuvîntul apare într-un text tradus din italiană la curtea lui Brâncoveanu – calendarul astrologic intitulat Foletul novel (1694); unul dintre citatele semnificative din acest text conține prevestirea „Furtunile de mare răsipeaște o flotă”. Datele istorice și lingvistice timpurii indică drept sursă imediată a neologismului limba italiană (flotta), posibil și polona (flota). Căile indirecte ale împrumutului conduc însă pînă la urmă tot la limba franceză: termenul italian flotta este explicat prin spaniolă (flota), care la rîndul său l-a preluat din franceză. Cuvîntul francez flotte, de origine germanică, atestat pe la 1140, este în continuare definit, de exemplu în Trésor de la langue française informatisé, ca „ansamblu de nave”, cu o extindere analogică tîrzie pentru aviație: flotte aérienne. Extinderea de la nave la aeronave s-a produs cu ușurință, poate și pentru că respectivele mijloace de transport au în comun un tip de deplasare numit și descris uneori în mod similar (a pluti pe apă – a pluti în aer).
În ultima vreme, substantivul colectiv flotă se folosește însă în română și pentru a denumi alte mijloace de transport decît navele și aeronavele: „Germania a inaugurat prima flotă de trenuri cu hidrogen din lume” (bursa.ro); „Flota CFR,veche de patru decenii” (adevarul.ro); „Trei orașe din România își reînnoiesc flota de autobuze” (trans.info); „În acest moment flota este dominată de autobuze și tramvaie, dar dorința este de a fi cumpărate 25 de noi troleibuze” (debanat.ro); „pune la dispoziție toată flota de taxiuri” (ziaristii.com) etc. E clar că extinderea actuală provine din calchierea unor construcții din engleză, prin echivalarea lui fleet cu flotă. Spre deosebire de franceză (de care este legat etimologic, printr-o comună înrudire germanică), termenul englez are, pe lîngă sensul de bază „grup de nave; totalitatea navelor unei țări” și sensul „număr de autobuze, avioane etc. sub controlul unei persoane sau organizații” (Cambridge Dictionary online). De altfel, nu e întîmplător că rarele atestări mai vechi ale unor sintagme care asociază flota cu transportul terestru se găsesc în știri preluate din spațiul anglo-saxon și în care cuvîntul flotă este pus între ghilimele, semnalîndu-se astfel o abatere de la sensul său curent din română. Am găsit o atestare în Viața economică, nr. 5, 1971, într-un text unde se vorbește de transportul public londonez: „planul prevede în special modernizarea «flotei» de autobuze «imperiale» cu etaj”. Peste două decenii, formularea era încă simțită ca forțată și impunînd unele explicații: „cea mai consistentă «flotă» de autobuze (după cum se exprimă Guinness) pentru traseele urbane nu o găsim nici la New York, nici la Tokyo, ci la Rio de Janeiro” (Magazin, nr. 13, 1992).
Extinderea semantică a termenului flotă la alte mijloace de transport – destul de frecventă în texte cu caracter tehnic și administrativ – nu e validată de dicționarele curente și riscă să-l cam șocheze pe cititor.
Rodica Zafiu este profesor. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).