Flautul neobrăzat

E foarte posibil ca în adîncurile ființei noastre, acolo unde sînt depozitate cuvintele întemeietoare „Noi sîntem români, noi sîntem aici pe veci stăpîni!”, să se producă o reacție în lanț care ne împinge să simțim nevoia fierbinte de a urla.

Să se știe că sîntem stăpîni. Să fie clar de la bun început pentru toată lumea. Urli din rărunchi? Ești stăpîn, nene. Da, stimați vigilenți cu spirit critic descătușat, gata să sancționați vehement păcatul atît de ispititor al excepționalismului. Mai sînt și alții care urlă, pe la ei pe-acasă, prin țările lor. Dar e ca și cînd ai spune: „Hai să nu ne mai tratăm de hepatită, să nu-i mai dăm așa de mare importanță. Că există, slavă Domnului, și pe la alții. Nu sîntem noi singurul popor de pe lumea asta care face hepatită”.

Urlăm de dimineață pînă seara. Cînd vreunul dintre ai noștri vorbește mai susurat, îl întrebăm imediat dacă se simte bine. Dacă nu e bolnav. La fel și dacă slăbește. Primul pachet de comunicare cu un cunoscut care a pierdut în greutate e alcătuit dintr-o constatare ușor îngrijorată și-o întrebare din care ai senzația că ți s-a pus deja un diagnostic grav: „Vaaai, măi, da’ ce-ai slăbit! Așa ai vrut tu sau...?!”. Copiii noștri învață să urle, aidoma puilor de pasăre care deprind zborul. Nu considerăm că sînt sănătoși și plini de vlagă dacă nu urlă aidoma părinților. Așa înțelegem noi că trebuie să arate, să sune un act sănătos de comunicare. Așa ești în toate puterile și te bucuri de viață. Urlînd. Ieșind în fața blocului și răcnind ca de pe-un deal pe altul. Numai în felul ăsta se poate împlini bucuria locuirii unui spațiu în care mai trăiesc și alții. Strigînd. Făcîndu-i părtași la exuberanța ta pe toți nefericiții din jur. Pe toți triștii și deprimații, pe toți obosiții și extenuații care nu înțeleg că asta e cheia fericirii. Să urli din rărunchi, exprimînd prin toți porii și prin mobilizarea tuturor alveolelor pulmonare, că faci parte dintr-o familie fericită, plină de viață. Așa ocupi tot spațiul din jur, orice ungher pe care-l zărești, obligîndu-i pe toți ceilalți la fericire. La fericirea ta.

Fiind român, prin urmare și pe veci stăpîn, ai o filozofie a locuirii care-ți spune că poți să faci la tine acasă absolut tot ce vrei. Poți să răcnești, să trîntești obiecte, să intervii în spațiul pe care-l ai în proprietate, făcînd „ceva frumos, deosebit”, și, desigur, să dai găuri în pereți, la orice oră, cu ajutorul obiectului care-ți definește cel mai bine etosul național. Bormașina. Fiind pe veci aici stăpîn, nu intră în calcul nici cel mai mic gînd referitor la faptul că trăiești într-un spațiu în care mai viețuiesc și alte ființe. Treaba lor. Nu vor să-și asume în mod serios rolurile de stăpîni? Nu-i nimic, preiei tu inițiativa și le-arăți cum se face. Umpli tot spațiul cu prezența ta. Dar ești plin și de conștiința faptului că dai un exemplu strălucit, pe care tu însuți îl contempli. Ești spectatorul entuziast al propriei reprezentații în care nu joci, ci trăiești din plin marele rol de compoziție al românului citadin, stăpîn la el în țară și la el acasă. Așa că strigăm pe oriunde ne-ai prinde. La bloc, pe scenele teatrelor patriei, pe străzi, în mijloacele de transport în comun, pe holurile spitalelor (vai, cît de frumos se strigă în spitalele noastre!), la televizor, în fața elevilor, în instituțiile publice, pe terasele restaurantelor, în hoteluri, prin alte țări pe unde ne ducem, totul e un strigăt prin care încercăm să anunțăm Lumea că existăm. Că sîntem români. Și că sîntem aici pe veci stăpîni.

În vacarmul ăsta, ai zice că apariția prin vecini a unui flaut ar putea fi o binecuvîntare. Ei bine, cine crede așa ceva să poftească să și-l ia acasă, unde e pe veci stăpîn. Să și-l ducă acolo, să vadă cum e să asculți ore întregi de arpegii, că vrei, că nu vrei, și cum e să te „bucuri” de a avea în preajmă un compatriot care cîntă la un instrument muzical de o asemenea finețe. Dacă ai de lucru acasă, nu te văd bine. Îți dau cel mult o săptămînă pînă cînd devii umbra celui care erai. Să ne imaginăm un scenariu. De fapt, nu ni-l imaginăm. E o relatare a unei situații reale. La parterul blocului se renovează (din nou!) un spațiu comercial. Flexuri, ciocane, bormașini, tot tacîmul. În jur, vecini care urlă, trîntesc uși și obiecte, mai găsesc și ei de bătut niște cuie, de dat niște găuri, cîini care latră, fiecare în legea lui, uneori pînă tîrziu, în noapte. Nu există ore de respectare a liniștii sau alte anacronisme de-astea. Doar sîntem stăpîni, nu?! Ca-ntr-o lume creată de un autor suprarealist, în debandada asta își face loc, uneori, și-un flaut. Nu contează că e sîmbătă sau duminică. Domnul/doamna repetă. De auzit, se aude ca și cînd ar fi lîngă tine. Blocurile noastre de stăpîni sînt niște superbe cutii de rezonanță. Deși n-ai fi crezut, un flaut care execută aceleași arpegii vreme de trei ore îți poate tăia prin cap aceleași felii adînci pe care ți le face un ditamai flexul.

În mod paradoxal, flautul, pe care oricine l-ar asocia cu finețea, cu delicatețea, se poate comporta ca un ciocan care-ți bate-n moalele capului ore în șir. În timp ce domnul sau doamna exersează, fără să-și facă cea mai vagă problemă, duminica după-amiaza, pe la 15-16, tu îmbătrînești accelerat și-ți vine să-l ajuți pe muzician cu un pic de percuție, dîndu-te cu capul de pereți. Neștiința noastră de a ne locui orașele a devenit o formă de ignoranță obraznică, o prăpastie pe care o umplem cu vacarm și cu un anumit fel de isterie. E foarte trist să povestești așa ceva. Dar, după trei ore de ascultat primele acorduri din sublimul Preludiu la „După-amiaza unui faun”, îți vine să te duci la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Dr. Alexandru Obregia“, ca la o ambasadă a unei țări civilizate, unde să ceri, politicos, azil politic.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.