Firea românilor

12 ianuarie 2009   PE CE LUME TRĂIM

În general, vacanţele şi lecturile serioase nu se împacă bine. Există chiar şi expresia "carte de vacanţă", cu referire la romanele uşoare, cele care se citesc repede şi se uită şi mai repede, cărţile care îţi "odihnesc" creierul şi îţi destind neuronii. Cu riscul de a-i deranja pe cei care promovează conceptul, cred că vacanţele sînt ocaziile cele mai bune pentru a citi lucruri serioase. Este ceea ce îmi propun la începutul fiecărui concediu: să recitesc Faulkner, să atac Jurnalul unui seducător de Kierkegaard (îmi place titlul!) sau să răsfoiesc pasajele cele mai interesante din Democraţia în America a lui Tocqueville. De obicei nu fac nimic din ce mi-am propus, ci citesc reviste şi cărţi de John le Carré. Nici vacanţa de Crăciun nu a făcut excepţie, într-o oarecare măsură. Volumele din Faulkner sînt neatinse, iar Tocqueville a rămas cu praful pe el. Lecturile au avut însă un fir comun: din întîmplare sau nu, multe dintre ele au avut legătură cu România şi cu cei care o locuiesc. Totul a început în a doua zi de Crăciun cînd un prieten mi-a împrumutat o carte apărută la Nemira acum cîţiva ani. E vorba despre Firea românilor, o culegere de texte îngrijită de Daniel Barbu, cu opinii ale unor călători străini despre români. Mărturiile încep la 1500 şi se termină în secolul al XIX-lea. Am citit rîndurile nu fără o oarecare surprindere, pentru că există o diferenţă între imaginea din manuale ("românul are şapte vieţi", "s-a născut poet", e "ospitalier") şi cea pe care o proiectăm sau, mă rog, o proiectam acum cîteva sute de ani. Astfel, mulţi ne văd cam leneşi şi hoţi. "Pămîntul lor e atît de roditor, încît îi face pe ţărani lăsători" - spunea un veneţian pe la 1600, în timp ce un ceh, cîteva zeci de ani mai tîrziu, avea aceleaşi cuvinte: "...pămîntul Ţării Româneşti e atît de roditor, încît locuitorii nu au nevoie să îşi dea multă osteneală pentru a-l cultiva". Alţii - nu puţini - ne consideră "primitivi", aplecaţi spre "furt şi tîlhărie", "răi şi necredincioşi", şi alte epitete de aceeaşi speţă. Pentru cei care s-au supărat deja, există însă şi cuvinte de laudă despre curajul bărbaţilor sau frumuseţea femeilor. Cartea e însoţită de comentarii foarte interesante de Daniel Barbu, Cristian Preda şi Alexandra Ionescu, iar reeditarea ei ar fi o idee bună. De la Firea românilor, trecerea la cele trei eseuri ale lui Noica apărute la Humanitas sub titlul Despre lăutărism s-a făcut uşor. Un singur citat, despre inflaţia de eseişti din România: "Nu poate face eseu decît o cultură adîncită. Altminteri, eseul este expresia tipică a talentului fără răspundere pentru că nu e gravată de suficientă cunoaştere". Fraza e din 1973 şi e şi mai valabilă astăzi, nu credeţi? Dacă tonul lui Noica e amuzat/amuzant, cel al lui B. Fundoianu (un volum din anii ’30, împrumutat de la alt prieten, tot în aceste zile) e mai grav. Acolo am găsit celebrul eseu despre spiritul critic în literatura română şi cîteva fraze şocante: "Istoria românilor nu e decît istoria unei idei fecunde, a unui act de bovarism - e vorba de ideea originii noastre latine. E o iluzie. Sîntem latini de cînd credem că sîntem, adică de vreo 300 de ani". Interesant şi descurajant. La fel de interesante sînt şi cuvintele lui Henri Prost, un francez care a stat în România în perioada interbelică. În Destinul României, apărut la Editura Compania, el crede că "românul e mult mai uşor de condus decît bulgarul sau sîrbul, e mai respectuos cu cei aflaţi la putere. La sud de Dunăre, guvernele au pierdut adesea alegerile, lucru rar în România. Aici un partid sau altul ar fi încremenit la putere, dacă regele nu ar fi intervenit chemînd la cîrmă o altă echipă care, la rîndul său, îşi punea oamenii în toate posturile de conducere şi organiza în tihnă noi alegeri". În fine, în Operaţiunea Autonomus, a lui Ivor Porter, recent reeditată la Humanitas, aveam să dau peste alte pagini despre România interbelică văzută prin ochii unui britanic: "Ţara cu atîtea contraste şi contradicţii... automobile Hispano Suiza şi Packard goneau pe şoselele naţionale, dar trebuiau să ocolească care cu boi sau să frîneze brusc, în noapte, în faţa unei cete de ţigani care îşi făceau de mîncare pe asfaltul fierbinte". Ca ziarist, nu am putut să nu remarc paragraful în care britanicul, prizonier în România, se plînge că presa noastră tratează războiul dintr-un unghi strict românesc, lipsindu-l pe el, cititor străin, de context şi perspectivă. Lipsuri pe care le constatăm şi azi, cel mai recent exemplu fiind conflictul din Gaza, unde, pentru unii confraţi, soarta a cîtorva sute de români aflaţi acolo eclipsează 60 de ani de tensiuni între israelieni şi palestinieni.

Mai multe