Figuri din școală

● Mitică Husaru era cel mai bun din clasă la matematică. Rezolva probleme fără să pună creionul pe hîrtie, înaintea tuturor, uimindu-i pe profesori. Era frumușel. Într-o seară am intrat mai mulți colegi, împreună cu el, în incinta Școlii Centrale (pe atunci Liceul „Zoia Kosmodemianskaia“), ca niște gură-cască, atrași de lumina unor reflectoare folosite la filmări. Chiar se turna un film acolo. Într-o pauză de filmare, mai multe eleve din liceu s-au înghesuit să ceară autografe actorilor. Văzînd una ca asta, Mitică al nostru a zis dintr-o dată „Dau și eu!” și a luat caietul unei fete scriind pe el un nume. Văzînd gestul, toate celelalte s-au apropiat, așezîndu-se la coadă pentru autografe. Îl întrebau cum îl cheamă și Mitică zicea „Robert Redford”. Actorii autentici, părăsiți brusc de admiratori, s-au retras nedumeriți. După cîteva minute a apărut o cucoană aferată cu un registru mare în mînă, care i s-a adresat lui Mitică pe un ton sever: „Ia să-mi spui dumneata cine ești aici, ce rol ai în film?”. „Ohoo – a făcut  Mitică – e timpul s-o ștergem, băieți” și am rupt-o toți la fugă, rîzînd. Mitică e azi pensionar pe caz de boală. N-a reușit să termine Facultatea de Matematică și n-a avut niciodată vreun serviciu stabil. Cînd își întîlnește foștii colegi, le prezintă succint, cu talent și umor, problemele grave din viața lui, care par foarte reale. După ce îi impresionează, le cere bani cu împrumut. Nimeni nu se așteaptă să-i mai primească înapoi. 

● În clasa a doua, o iubeam pe Corina. Mergeam împreună spre casă, pînă la stația de unde ea lua tramvaiul 30, iar eu autobuzul 107 (nu mai există nici unul). Pe vremea aia, unii copii mai foloseau transportul în comun. Aveam obiceiul să stăm mult de vorbă și să lăsăm autobuzele și tramvaiele să treacă pe lîngă noi. Într-o zi, după ore, așezați pe ghiozdane în apropierea stației, adăpostiți cumva de ochi străini în spatele unei mașini cu prelată, trăncăneam de zor (ce-om fi tot vorbit oare?). La un moment dat, am simțit cum cineva, răsărit brusc din spate, pe după mașină, mă ia de o ureche și mă ridică: „Vezi cum tocmai trece 107 prin stație și tu nici n-ai habar, iar eu te aștept cu masa de două ore? Și tu, fetițo, de ce nu te duci acasă? Nu te așteaptă și pe tine părinții?”. Era mama. Corina a miorlăit, ca și mine, o scuză și a dispărut cu primul tramvai. Bineînțeles că, de atunci, șuetele noastre s-au terminat. De printr-a patra nici n-am mai fost colegi de clasă. 

Eram la liceu deja, în vacanță, pe marginea bazinului mare de la ștrand. La un moment dat, o domnișoară a intrat în vorbă cu mine spunîndu-mi că ne cunoaștem. Văzîndu-mă derutat, și-a spus numele. Era Corina, care arăta acum ca o adolescentă. Toată după-amiaza am făcut împreună concurs de sărituri în apă. Sărea mult mai frumos decît mine.

După zeci de ani, am zărit în metrou în fața mea o figură rotundă care, dintr-un motiv neștiut, mi-a atras atenția. Era o doamnă. Vag cunoscută? O părere? Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.

● Îl chema Gogoșaru și stătea la două blocuri distanță. Purta mereu o cruciuliță la gît și cînta la muzicuță cîntece country. Avea expresiile lui tipice pe care noi, ceilalți, le preluam. De exemplu, zicea foarte des: „Dragi tovarăși și naș Florea, ne-am adunat ca să avem de unde pleca”. Cînd voia să se prefacă a nu pricepe ce i-ai spus, întreba: „Care găleată?”. Mai avea și o altă vorbă, pe care o zicea din cînd în cînd și pe care n-am înțeles-o niciodată: „Adu-mi, mă, mămăliga!”. Odată l-am invitat acasă, de ziua mea. A venit ultimul, tocmai cînd toți copiii ne așezam la masă. S-a descălțat și și-a ocupat scaunul său. Cînd am terminat de mîncat, ne-am dus toți în camera de joacă. El a rămas însă la masă, să mai mănînce. Și după cum mi-a povestit bunica ulterior, n-a mai lăsat nimic, a ras tot ce mai era comestibil pe masă. „Să știi că ăsta e neam prost”, mi-a spus bunica. Nu-mi convenea, era prietenul meu și i-am luat apărarea. Am încercat să-i explic că, de fapt, era băiat bun. 

M-am reîntîlnit cu el în urmă cu cîțiva ani. I-am recunoscut aceeași cruciuliță de la gît. Mi-a spus că după ce, o vreme, nu-și mai găsea de lucru, a fost ales chiar președinte... în blocul în care s-a mutat.

● Ne era coleg de facultate la Geologie și-l consideram cel mai mare mitoman. Mania lui era să ne povestească mereu despre călătorii pe care susținea că tocmai le făcuse în week-end-ul sau în vacanța care trecuse. Nu erau călătorii obișnuite, ci de-a dreptul fabuloase pentru România anilor ’80. Spunea că fusese în Himalaya, în Anzi, în Africa de Sud, în Maroc și alte asemenea locuri. Poate trebuie să mai precizez că în acele vremuri nici măcar o excursie în Bulgaria nu era ușor de întreprins. Mie, de exemplu, mi se refuzase de către o profesoară responsabilă cu Biroul Organizației de Bază a PCR (din care nici măcar nu făceam parte – iar profesoara nici nu mă cunoștea) cererea (obligatorie) de a merge într-o excursie în Cehoslovacia. Date fiind acele împrejurări, aș spune că fabulațiile colegului nostru erau de înțeles. De fapt, ne povestea despre lucruri imposibile și despre lumi interzise, dar mult dorite. Îl ascultam amuzați și încercam să visăm împreună cu el la minunile pe care susținea că tocmai le văzuse. Era un fel de evadare în imaginație. Într-o zi, spre sfîrșitul săptămînii, un profesor l-a întrebat ce mai pune la cale. Colegul nostru i-a răspuns că se pregătește să plece într-o scurtă excursie, pe durata week-end-ului, în fiordurile norvegiene. „Foarte bine – a zis profesorul, cu un zîmbet fin. Te rog să-mi aduci și mie de pe acolo, dacă poți, un eclogit.” Asta era o rocă pe care nu prea avea șanse s-o găsească în România. Lunea următoare, colegul nostru s-a prezentat în laboratorul profesorului, avînd în mînă un pietroi plin de culori și contraste frumoase. Era un eclogit.