Fiecare oraş cu sindromul lui

Mă gîndeam să scriu astăzi cîteva gînduri despre cum anume privim o operă de artă – un nud, de pildă. Dar mă trezesc scriind despre cum anume ne privesc ele pe noi. Aţi auzit de sindromul Stendhal? Dar de puzderia de sindromuri derivate din el? Dicţionarele spun, toate, cam aşa: sindromul Stendhal este o afecţiune psihosomatică, se manifestă prin accelerarea ritmului cardiac, vertij, senzaţie de sufocare şi chiar halucinaţii, fiind cauzată de supraexpunerea la capodopere de artă a anumitor persoane predispuse la această afecţiune. Îi spune aşa pentru că cea dintîi victimă faimoasă a acestei stări a fost marele romancier francez, care a povestit-o într-un fragment cît se poate de limpede din jurnalul călătoriei sale prin Italia (1817).

Aşadar, Stendhal era la Florenţa, fusese, pur şi simplu, copleşit de cantitatea de capodopere pe metru pătrat şi, în Biserica Santa Croce (capodoperă a goticului italian, mustind de istorie şi de mare artă), a simţit că a atins „acel punct de întîlnire între senzaţiile celeste date de artele frumoase şi sentimentele pasionale“. Au urmat palpitaţii, senzaţii de leşin, pierderi de echilibru. Medicii din Florenţa au observat că, an de an, un anumit număr de turişti prezintă aceleaşi simptome la contactul cu abundenţa de capodopere din minunatul oraş. Prin anii ’70 ai secolului trecut, un medic de la Spitalul Central din Florenţa a denumit acest sindrom după numele ilustrei sale victime şi a comunicat lumii, într-o carte de specialitate, existenţa sa. Ca la orice maladie, cazuistica a generat şi unele concluzii interesante. Sînt imuni la sindromul Stendhal turiştii din America de Nord, Asia şi italienii înşişi. Vă las deliciul de a comenta cum de e aşa. Pe de altă parte, cei mai expuşi la sindrom sînt turiştii care trăiesc singuri şi au o puternică educaţie clasică şi/ori religioasă.

Se ştie că, în faţa intensităţii emoţionale pe care o degajă o lucrare a unui mare maestru, oamenii sensibili ori labili reacţionează ciudat: sînt cunoscute crize de isterie sau chiar de violenţă împotriva lucrării ale unor privitori care, altfel, intraseră în sala muzeului aparent liniştiţi. Cercetătorii care au studiat fenomenul au mai descoperit, de pildă, şi faptul că unele capodopere ale marilor maeştri provoacă chiar porniri sexuale. Mari lucrări figurative (non-figurativul nu ne tuşează atît de mult – oare de ce?!) determină o accelerare a tuturor celor din organismul nostru care provoacă dorinţa împreunării. Pornind de la numele autorului multora dintre aceste lucrări, a apărut pe piaţă sindromul Rubens. Maestrul carnalităţii şi al despletirii, al senzorialităţii şi al voluptuosului, al culorii aburoase şi al privirilor umede induce, se zice, porniri, din acest registru, în privitorii săi. Dar asemenea stări intense sînt generate şi de anumite sculpturi – în general, cele care reprezintă oameni aşezaţi sau în variaţii ale poziţiilor întinse, cu haine care tocmai alunecă pe corpul lor. Faimoasa lucrare antică Gal murind de la Muzeul Capitolini din Roma se zice că produce frisoane erotice, mai ales privitoarelor sensibile.

Autorii studiului referitor la sindromul Rubens (tot italieni, de data asta de la Institutul de Psihologie din Roma) culeg mărturii foarte intersante de la personalul muzeelor care supraveghează săli cu Rubens sau lucrări în acest gen, şi care povestesc despre felul în care se comportă vizitatorii: supraveghetorii notează o abundenţă a gesturilor afectuoase, între privitorii acestor lucrări. Un studiu făcut nu ştiu cum, dar plauzibil, după părerea mea, spune că aproape 20% dintre vizitatorii galeriilor ori muzeelor care cuprind asemenea capodopere se simt stimulaţi să flirteze sau să curteze chiar în muzeu. Cam mulţi – avînd în vedere că muzeul este un mediu ultraformal, îmbibat de stricteţea unui comportament tăcut, rezervat şi extrem de individualist.

Sigur, se poate spune şi aşa: dacă Florenţa are sindromul Stendhal, de ce n-ar avea şi Roma sindromul Rubens? Primul e un fel de lipotimie, al doilea e un fel de aţîţare. Ambele sînt provocate de o invazie estetică asupra creierului bietului turist. Mă întreb – care ar fi sindromul Bucureştilor? Ce anume din oraşul nostru l-ar copleşi pe turist pînă la provocarea animalului din el?  

Sever Voinescu este avocat şi publicist.