Ficţiuni politice de vară (3): Primul preşedinte rom al României
Alegerea primului preşedinte român de etnie romă, în 2034, fu un fel de electroşoc pentru întreaga Europă. Nimeni nu-şi imaginase, în redacţiile marilor medii de informare, că românii ar putea într-o bună zi vota masiv şi cu entuziasm pentru ca un politician ţigan să fie instalat la Palatul Cotroceni. Folosesc în acest articol cuvîntul ţigan în primul rînd datorită faptului că Rică Obor, omul care s-a aflat timp de două mandate în fruntea statului român, a făcut tot posibilul pentru ca aceste termen să revină, ca un titlu de nobleţe, în circuitul lingvistic.
Rică Obor şi-a început de altfel cariera ca lingvist, după studii universitare la Bucureşti şi un doctorat la Oxford. Intrarea sa în politică a avut ca punct de plecare cooptarea sa, în anul 2026, în calitate de consilier al Ministerului Culturii. Foarte repede, propunerile sale legate aplicarea unui vast program de discriminare pozitivă pentru ridicarea gradului de educaţie în rîndurile copiilor de etnie romă au dat roade.
„Să nu ne temem de cuvîntul ţigan, el este emblema suferinţelor noastre şi avem datoria de a-l înnobila. Milioane de oameni ascultă în lume o muzică pe care o recunosc imediat ca fiind ţigănească. Ar trebui oare să o rebotezăm şi să spunem muzică romă?” Cu astfel de reflecţii, dar mai ales cu inteligenţa şi cu umorul său, cu caracterul său cordial şi cu spontaneitatea sa, Rică Obor a reuşit, la începutul deceniului patru, să-şi atragă atît simpatia romilor, cît şi a românilor. Împreună cu Academia Română, el a efectuat şi o vastă operaţiune de analiză critică a limbii române şi a clişeelor sale rasiste. Între 2028 şi 2032, emisiunea sa televizată Hai s-o spunem pe şleau a fost un succes neaşteptat. În fiecare duminică, Rică Obor a avut ca invitaţi pe platoul său un număr egal de români şi de ţigani pentru a-i incita să discute împreună despre tot, şi mai ales despre expresii de genul „s-a înecat ca ţiganul la mal“, „a se ţigăni“, „nu ieşi, copilule, în stradă că te fură ţiganul“, „se ceartă ca la uşa cortului“…
De fapt, Rică Obor i-a îndemnat români să reflecteze la stupiditatea unor stereotipuri rasiste moştenite de limbă şi transmise mecanic de ea. „De ce să spunem s-a înecat ca ţiganul la mal şi să nu spunem s-a înecat ca românul la mal? De ce să spunem ia nu te mai ţigăni şi să nu spunem ia nu te mai români?” Astfel de analize comparative au făcut deliciul multor emisiuni pline de haz, dar şi de miez. Devenit vedetă mediatică, iar mai tîrziu deputat european, Rică Obor a avut însă şi curajul de a-i face să înţeleagă pe co-etnicii săi că trebuie să renunţe la unele vechi cutume (cum ar fi căsătoriile aranjate cu copii) şi mai ales că trebuie să-şi şcolarizeze în mod serios copiii şi să le asigure drumul spre studii superioare. Programul său educativ, susţinut financiar de Uniunea Europeană, asociat cu primul mare program românesc de integrare economică a romilor, a dus la crearea, în numai zece ani, a unei veritabile elite.
Alegerea lui Rică Obor ca preşedinte, în 2034, i-a adus României, zece ani mai tîrziu, Premiul Nobel pentru pace. A fost pentru prima dată, de altfel, cînd comitetul suedez care decernează acest premiu a recompensat o ţară şi nu o personalitate sau o asociaţie sau o instituţie. Acest Nobel pentru pace a încoronat atunci un efort colectiv, din partea românilor şi a romilor, de a dialoga efectiv, de a-şi depăşi blocajele, de a convieţui pe baza unor noi reguli de respect şi încredere. Sigur, Rică Obor şi-a atras critici teribile în sînul propriei sale comunităţi cînd a iniţiat cele mai aspre legi existente pînă atunci în România pentru părinţii care refuză, obstrucţionează sau întîrzie sub diferite pretexte şcolarizarea şi educarea copiilor. Prevederea care a suscitat atunci o polemică în întreaga Europă a fost propunerea lui Rică Obor ca părinţii obstrucţionişti să fie obligaţi să poarte o brăţară electronică. Considerate de unii drept excesive şi liberticide, aceste măsuri au fost însă adoptate pentru toţi părinţii din România, şi nu doar pentru părinţii romi. Românii înşişi, de fapt, au constatat cu disperare că, tot migrînd de colo-colo prin Europa, cu milioanele, ca zilieri, au neglijat educaţia propriilor lor copii şi că i-au mutilat afectiv…
Modelul românesc de socio-integrare a romilor: aşa au intrat în limbajul mediatic internaţional şi apoi în cel ştiinţific enormele schimbări intervenite în România în domeniul relaţiilor dintre români şi romi, precum şi în viaţa unei etnii marginalizate şi descriminate timp de o jumătate de mileniu. Nimic nu ar fi fost posibil însă dacă elitele ţigăneşti (pentru a relua o sintagmă folosită de Rică Obor) nu s-ar fi luptat pentru a-şi avea reprezentanţi în toate partidele, în toate consiliile locale, în sînul principalelor medii de informare. Ministerul Romilor, creat în anii celor două mandate prezidenţiale exercitate de Rică Obor, a devenit ulterior permanent. Teatrul Romilor, creat iniţial ca o secţie a Teatrului Naţional din Bucureşti, a fost o pepinieră pentru apariţia a zeci de companii itinerante ale etniei romilor.
Într-un fel sau altul, toate aceste iniţiative au avut rolul de doborî barierele formate din prejudecăţile rasiste apărute în lunga istorie a robiei romilor în România şi în alte ţări europene. Succesul modelului românesc de socio-integrare a romilor a mai demonstrat că nu există rasism structural, şi că, de fapt, umanitatea este un tot hrănindu-se din diversitate. Enorma mediatizare internaţională a acestui model de acţiune antirasistă, în momentul cînd României i s-a decernat Premiul Nobel pentru pace, le-a dat lovitura de graţie şi ultimilor militanţi radicali care, în Statele Unite şi în Europa, mai vehiculau stupidităţile legate de rasismul structural al rasei albe sau al unor popoare…
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.