„Fi-mi-ar…!“
În ciuda frecvenţei lor în viaţa de zi cu zi şi a particularităţilor psiholingvistice şi sociolingvistice demne de tot interesul, imprecaţiile nu au fost cuprinse în dicţionarele noastre (ca formule fixe, aşa cum sînt înregistrate multe expresii şi zicători) şi nici nu au făcut obiectul foarte multor cercetări de specialitate. Acţionează în continuare un anumit tabu, o reţinere larg răspîndită: ezitarea de a „oficializa“ agresivitatea limbajului. Corespunzînd în cheie negativă urării, înjurătura împarte cu aceasta orientarea spre viitor, exprimarea dorinţei ca un lucru (favorabil destinatarului, în cazul urării, sau dimpotrivă, în imprecaţie) să se realizeze şi chiar unele tipare lingvistice. Alte tipare s-au specializat treptat: cel deziderativ cu verbul
la condiţional-optativ şi cu inversarea formei
etc.) este în limba actuală specific imprecaţiei; proprii acesteia sînt şi reluările cu rol de intensificare care folosesc conjunctivul
O urare de tipul
e greu de imaginat; pornind de la pseudo-înjurături sau pseudo-blesteme cu valoare pozitivă
, în contrast cu
s-au creat totuşi urări glumeţe, care convertesc în pozitivitate tiparele agresiunii verbale („
cu putere cele mai mari bucurii.
butoiul cu sănătate deasupra ta.
de sacul cu bani“, felicit.net).
Imprecaţiile nu sînt doar forme de agresiune faţă de ceilalţi; ele pot ajuta la descărcarea unei tensiuni sau pot sublinia intensitatea unei emoţii. Evident, aceste roluri nu sînt îndeplinite de obicei de înjurăturile adresate unei alte persoane (de genul
), ci de cele „impersonale“, eventual şi eliptice
sau de cele auto-adresate. Violenţa îndreptată asupra vorbitorului însuşi e ambiguă (ca şi autoironia): poate marca o nemulţumire reală, care să îl dezarmeze pe adversar, sau poate fi un joc, o formă de umor; adesea formulele se clişeizează, devenind simple exclamaţii de enervare sau de admiraţie. Un asemenea tipar atenuat (pentru că ridiculizarea nu e pericolul cel mai mare) apare în formula
-mi fie!“ (
); „Trebuia să mă opresc acolo,
(
). Alte auto-imprecaţii sînt mai violente: „
nu puteam eu să-i număr cînd am primit plicul pe coridor?“ (
); „Am uitat,
mei ai dracu“ (Radu Aldulescu, Amantul Colivăresei).
O situaţie specială (pe care mi-a semnalat-o tînărul coleg Alexandru Nicolae) apare în formula
(cu varianta
Tiparul este tot cel al auto-imprecaţiei, dar intenţia este diferită: formula exprimă o emoţie negativă şi apare în majoritatea cazurilor în contexte de nemulţumire generată de alţii: „o porcărie de tentativă de drum forestier,
“ (
);
de voi“ (
). Există, e drept, şi excepţii, adesea ironice, exprimînd nemulţumirea de sine: „
de mine!“ (
), „între noi fie vorba,
de mine de incompetent ce mă aflu“ (
). De fapt, enunţurile în cauză sînt echivalente cu
, dar surprind prin forma de imprecaţie, optativul cu inversare – „
de toţi la grămadă!“ (
), „Invenţiile lu’ Frankenstein,
(
), asociat chiar cu repetarea de insistenţă: „Şi te mai dai apostolul dreptăţii,
de voi
(
). Şi alţi termeni parţial sinonimi pot apărea în acelaşi tipar: „Fac şi io un studiu de piaţă,
(
).
Se pare că pseudo-imprecaţia în cauză are o anumită vechime şi circulaţie, la care se referă unii utilizatori:
şi
– Expresia din titlu e o vorbă de prin armată“ (
); „Nişte vecini ziceau în copilăria mea despre lucruri care nu le conveneau:
(
).
Punerea în tipar optativ ar putea fi considerată o exprimare indirectă, deci uşor eufemistică
ar presupune, faţă de simplu indignata exclamaţie
că starea de respingere încă nu există), dar poate fi interpretată şi ca o intensificare, pentru că implică intenţia, voinţa, deci o participare mai profundă.
R odica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).