Feţele crizei
La începutul anului 2005, scriam acest text:
„S.B. este profesor de filozofie la una dintre marile universităţi americane. Pentru el, 2004 a fost un an foarte bun. A cîştigat mai mulţi bani ca niciodată în trecut. Familia lui a rămas aceeaşi: sănătoasă, iubitoare şi bine aşezată. Prietenii sînt, cu toţii, alături de el. A publicat o carte despre Henry Sidgwick, cunoscutul filozof victorian, care a avut un succes răsunător (S.B. nu este neapărat vanitos, dar reacţiile academice la cartea sa l-au umplut de acel sentiment alb şi tare ca o respiraţie de aer de munte). Şi-a îndeplinit proiectele mai mari sau mai mărunte pe care le-a început, a contribuit mai mult decît în oricare alt an al existenţei sale la diverse acţiuni caritabile şi civice, iar la alegerile parţiale pentru Senat a cîştigat candidatul pe care l-a votat şi el.
S.B., însă, se simte tentat să spună că are şi el parte de suferinţe, că fericirea sa nu poate fi completă cînd vede cît suferă lumea în jurul său, cînd vede că la Casa Albă tronează republicanii, cînd vede ce se întîmplă în Irak, cînd află despre grozăvia acelui tsunami, cînd citeşte despre ravagiile pe care le face SIDA în Africa sau vede documentare despre sutele de mii de oameni care trăiesc la marginea subzistenţei, la marginea acelei capitale din acea ţară de la marginea lumii. Totuşi, ar fi nesincer dacă ar spune că toate aceste suferinţe ale altora îi umbresc bucuriile unui an reuşit. Crede chiar că ar fi ceva în neregulă cu propriul simţ moral dacă, doborît de ştirile atîtor crize, nu ar mai fi capabil să vadă că viaţa lui a fost bună în 2004, după cum ar fi ceva în neregulă cu propriul simţ moral dacă ştirile îngrozitoare pe care le află despre lumea dezlănţuită nu l-ar afecta în nici un fel. S.B. ştie că distanţa dintre binele său şi binele celor care o duc rău poate, la limită, să devină conflict: binele lui vs binele lor. În general, nu poate să creadă că în lumea aceasta există o ordine morală edificată de un Dumnezeu. Pentru că s-a ocupat de Sidgwick, îşi aminteşte cum analiza aceasta raţiunea practică. Există, credea filozoful britanic, trei metode prin care oamenii raţionează practic sau, cu alte cuvinte, decid ce trebuie să facă: egoismul raţional, care îi obligă să facă exclusiv ceea ce ei cred că e bine pentru ei; bunul-simţ sau moralitatea intuitivă, care îi obligă să se supună regulilor şi preceptelor morale care domină timpul vieţii lor; benevolenţa raţională, care, în termenii utilitarismului, îl obligă să producă cel mai mult bine pentru cei mai mulţi oameni cu putinţă. Sidgwick, şi odată cu el şi S. B., crede că ultimele două pot fi uşor conciliate, pentru că e foarte posibil ca în graniţele bunului-simţ să existe şi dorinţa de a instala cel mai mult bine pentru cei mai mulţi oameni. Dar egoismul raţional nu poate fi niciodată conciliat cu benevolenţa raţională şi de aici vine marea problemă. De fapt, marea opţiune. S.B. se întristează cînd admite că nu poate rezolva această dilemă a raţiunii practice. Măcar în clipele pe care le dedică filozofiei (adică foarte multe, pentru că este profesor de filozofie) el nu se poate bucura deplin de traiul său, în general fericit. Astfel, deşi fericit în datele sale individuale, S.B. se nelinişteşte pentru că simte o criză.
S.B. nu a auzit niciodată de R.P., deşi stau în acelaşi oraş. Nici lui R.P. numele lui S.B. nu-i spune ceva. Nu-i de mirare. R.P. nu a călcat în viaţa lui într-o universitate, nu este deloc interesat de filozofie, citeşte rar şi, cînd citeşte, pune mîna numai pe cărţi cu formule de marketing şi citate din Greenspan. R.P. este om de afaceri. Investeşte bine în imobliare şi cîştigă din ce în ce mai mult. Speculează cu talent la bursă şi, în general, simte cu fler înnăscut unde trebuie să rişte şi unde trebuie să se abţină. Munceşte mult, cam 10 ore pe zi, abia are timp să mănînce un sandwich la prînz, ocupat fiind cu realizarea visului său: un imperiu financiar de miliarde de dolari. Îl doare destul de des capul şi are un suflet bun. Este, o pot confirma, un prieten extraordinar, este iubit de o soţie foarte frumoasă, are o soră în care are totală încredere (e mîna lui dreaptă în afaceri) şi o mamă pe care nu o neglijează niciodată. Şi pentru el, 2004 a fost un an foarte bun. Profit măricel, extindere, familie fericită susţinută de succesul lui, prieteni mulţi.
Totuşi, simte ceva ca o apăsare. Compară profitul său din 2004 cu ceea ce ar fi putut obţine în anii ’90 cu aceleaşi investiţii şi se cruceşte. Ar fi vrut să-şi schimbe maşina de lux pe care o are (cu mult mai scumpă decît Mercedesul cu care îşi face treaba zilnic), dar nu a obţinut un aranjament atractiv, aşa că va face operaţiunea în anul viitor. Simte că e tot mai greu să obţină chirii bune pe sutele de apartamente pe care le are şi face reduceri, concesii, promoţii. Bursa aduce venituri mai modeste decît acum zece ani şi n-are timp, nici măcar cîteva zile, să plece undeva în concediu. La cafeneaua unde ne vedem de obicei, îmi spune, oftînd: «E criză, dom’ne...»“.
Acum o lună de zile s-a întîmplat să stau de vorbă cu S.B. Şi, cîteva zile mai tîrziu, cu R.P. Amîndoi îmi descriu criza prin care trec. De data asta au dreptate. E posibil ca, vorba lui Nichita Stănescu, cuvintele să cheme realul. Tot vorbind despre criză, iată, a sosit.