Fericire la pachet

15 octombrie 2009   PE CE LUME TRĂIM

"Auzi, eu chiar am crezut că omul e cine ştie ce chestie, pînă am luat primul antidepresiv" " mi-a zis odată un prieten. "Dar după aia am realizat că suma trăirilor noastre e de fapt o combinaţie chimică în cap. Sufletul, ăla mai bun sau mai rău, fericirea sau lipsa ei, totul era o chestie de atomi şi molecule aranjate alandala" " crede Ion, pe care îl vom numi aşa, întrucît ţine să rămînă anonim. Prietenul meu era nefericit, în mod cronic, cu puseuri de disperare, din cînd în cînd. Motive? Mai grave sau mai modeste, de la o pană de cauciuc şi pînă la lipsa aprecierii din partea şefului. Ion putea să pună la suflet o pastă de dinţi aşezată de soţie în celalaltă parte a chiuvetei decît cea uzuală, dar şi să treacă absolut pasiv pe lîngă boala gravă a tatălui. Dramele lui păreau venite dintr-un suflet torturat, pe care în alt secol, amicii literaţi l-ar fi glorificat în pagini demne de un diagnostic mai bun. Pînă la urmă, Ion s-a săturat de a fi el însuşi şi a apelat la un doctor. Cu o dorinţă foarte clară. "Domnu’ Gabi (psihiatrul, n.a.), am rugămintea să mă tunaţi. Ştiţi, aşa, ca pe o maşină. Cînd alţii sînt trişti la sfîrşitul filmului Titanic, eu vreau să fiu vesel. Cînd alţii plîng cu capul pe cardul refuzat la plata la bancomat, eu vreau să plec fluierînd. Cînd alţii suspină după o ceartă cu nevasta, eu vreau să rîd în hohote. Se poate? Şi cît mă costă?" Bine, am romanţat puţin povestea. Dar esenţa e asta. Ion şi-a dorit puţin tuning uman. Şi-a dorit să-şi schimbe sufletul, nicidecum să-l vîndă. Ion " am uitat să vă zic " e un mare fan al tehnologiei. Are ultimul telefon, penultima maşină (că totuşi depresivii nu cîştigă chiar aşa de bine) şi citeşte din cînd în cînd American Scientific, şi anume prin aeroporturi. De acolo a aflat care e treaba cu creierul lui, de acolo s-a lămurit că nu există suflet, cu atît mai puţin predestinare şi tot aşa a decis că poate să ducă o viaţă mai bună, contra cost. Nici măcar n-a costat mult. Gabi l-a văzut. I-a explicat ce e în capul lui, care sînt moleculele care se lipesc de receptori ca noroiul de bocanci (e vorba de serotonină), după care i-a propus, foarte simplu, să ia o substanţă care îi curăţă. Pe ei, pe bocancii sufletului, ca să poată şi el să alerge, prin cap, după fluturi imaginari. Nu, nu vă grăbiţi, nu e substanţa aia care se găseşte cînd tragi nişte fumuri din ceva buruieni. Ion a mers apoi la farmacie cu reţeta. În prima săptămînă, a fost doar ceva mai calm. În a doua, a început să-şi vadă vecinii. Din a treia, chiar să-i salute. În fine, după vreo lună şi ceva, Ion a început să rîdă la bancurile spuse de alţii la serviciu. Ceea ce, pînă la urmă, i-a adus şi o promovare. "Vezi, mi-a zis după aceea, ţi-am spus eu că n-are nici o legătură cu competenţa!" Amicul meu are acum un ritual fix. Înainte de culcare ia o pilulă mică albă. În ea se găsesc, adunate de un laborator cu oameni serioşi şi-n halate albe, toate frumuseţile lumii, pe care Ion nu le-a văzut niciodată pînă atunci. În pilula aceea afli dimineţile liniştite, în ea găseşti, înghesuită, bucuria de a vedea soarele răsărind de după blocul de vizavi, în acel gram şi jumătate de substanţă găseşti, fără nici un efort decît acela al digestiei, fericirea de a exista, acum, pe Şoseaua Pantelimon, la stopul de lîngă intersecţia cu Morarilor. Asta e tot. Sigur, pilula nu i-a rezolvat problemele lui Ion. Însă i-a adus înţelepciunea de a nu le mai căuta soluţii. Să fie resemnare? "Nu, măi, nu înţelegi. Mie îmi pasă că mi-au dat cu cheia pe maşină. Chestia e că mă bucur mai tare că am maşină, iar cheia aia nenorocită n-a făcut decît să-mi sublinieze vestea bună că nici azi nu mă duc, pe ploaie, la serviciu. Deşi nu m-ar fi deranjat." Fericirea asta la pachet e ieftină. Pe o zi " şi-a făcut socoteala Ion " costă mai puţin decît o bere. Efectul e însă mai lung şi mai puţin neplăcut: nu există mahmureală. Eşti în regulă, eşti bine, eşti OK, şi-ţi spui asta în fiecare oră. Şi nici măcar nu te enervezi că te repeţi. "Există însă un mic neajuns, nu că m-ar afecta prea tare" " îmi spune amicul, la capătul confesiunii. "Acum sînt fericit, chiar dacă nu e fericirea mea. Chestia e că nu mai pot face nimic să fiu fericit cu adevărat. Nu că e greu, dar nu mai e nevoie!" La cîteva zile după vorbele astea, Ion a fugit de-acasă, cu zîmbetul pe buze, presupun. N-am mai auzit nimic de el. Iar doctorul, cu care familia a vorbit după aceea, mi-a zis într-o altă zi: "Ştii, fericirea nu ne prea uneşte!"

Mai multe