Femeile și „stricarea limbii”
În 1890, jubileul Societății „Atheneul Român” se sărbătorea printr-un ciclu de conferințe. Trei dintre acestea se intitulau, simetric, „Cum trăim“ (sau „Traiul nostru“), „Cum vorbim?“ și „Cum gândim“, iar vorbitorii erau Al. Djuvara, Gh. Ionescu-Gion și Tache Ionescu. Gh. Ionescu-Gion și-a publicat în anul următor conferința, ținută în 25 noiembrie 1890 la Ateneul Român, într-o broșură care conținea și ecouri din partea unor contemporani: scrisori ale lui Al. Odobescu, B. Petriceicu-Hasdeu, Lazăr Șăineanu, A.D. Xenopol, Al. Ciurcu și o poezie umoristică de Th. D. Sperantia. Autorul conferinței, Ionescu-Gion (mai cunoscut azi ca autor al unei Istorii a Bucureștilor, publicate în 1899), se ocupa de „potopul străinismelor” și mai ales de „microbul franțuzismelor”, ironizînd cuvinte și expresii dintre care unele sînt astăzi marcate de trecerea timpului și ne evocă mai ales schițele lui Caragiale (mon cher, parol), iar altele s-au integrat între timp cu totul în limbă (agasant, tranșant). În textele lor, filologii păstrau un echilibru prudent; de exemplu, Hasdeu și Șăineanu considerau că neologismele vor fi adaptate sau asimilate, iar în ultimul caz nu vor reuși să înlocuiască total cuvintele vechi. Odobescu atrăgea atenția asupra schimbărilor în sintaxă, mai insidioase și mai profunde decît cele din vocabular. Publicistul Al. Ciurcu vedea un pericol mai mare în germanisme decît în franțuzismele epocii. A.D. Xenopol nu doar că împărtășea îngrijorarea conferențiarului, dar identifica și vinovatul principal: „elementul femeiesc”: „dacă am putea determina sexul cel îndeobște frumos la figură, dar atât de urât la vorbă, a-și schimba obiceiurile și apucăturile în privirea limbii românești, desigur că am izbuti a curăța tot mai mult graiul nostru de franțuzismele ce-l înădușă”. Greu de spus ce ne poate astăzi irita sau amuza mai tare în formularea istoricului: cu siguranță, nu numai generalizarea „sexul (…) urît la vorbă”. Clișeul de circulație internațională „sexul frumos” era curent în epocă, dar a trezit mai tîrziu reacții negative, în măsura în care definea feminitatea doar prin aspectul exterior; rezerva prudentă („îndeobște frumos”) nu îndreaptă lucrurile.
Ideea „degradării limbii” prin femei nu era nouă. În secolul al XIX-lea, femeile din clasele sociale înalte au fost văzute ca agenţi ai modernizării şi ai occidentalizării rapide a societăţii românești şi a limbii române. În moda vestimentară şi în cea lingvistică, femeile au adoptat un stil pro-occidental, pe care bărbaţii, integraţi unui sistem politic şi administrativ oriental, nu-l puteau primi la fel de uşor. Literatura vremii a tratat în cheie umoristică fenomenul mimetic, prin comediile lui C. Facca, Comodia vremii (cunoscută și sub numele Franţuzitele, 1833), C. Negruzzi (Muza de la Burdujeni, 1851) sau V. Alecsandri (Chiriţa în Iaşi, 1850, Chiriţa în provincie 1855 etc.). Fenomenul a fost comentat de G. Ibrăileanu, în volumul Spiritul critic în cultura românească (1908); criticul se întreba: „Dar pentru ce scriitorii vechi au zugrăvit cu atîta predilecție femei, cînd au voit să ridiculizeze mania civilizației ?” și răspundea: „Femeile s-au civilizat întîi, și cum procesul de civilizare nu se face, la începuturile lui, fără oarecare ridicol, între ele s-or fi găsind mai multe «prețioase» și de aceea autorii vremii, poate fără să-și dea seama, au întrupat atît de des în femei ridicolul semicivilizației”.
Din perspectiva sociolingvisticii actuale, această atitudine față de limbajul femeilor este interesantă, pentru că aduce la lumină trăsături contradictorii care au fost atribuite acestuia. S-a spus că vorbirea femeilor este mai conservatoare: la noi, ideea a fost confirmată de studii de teren mai vechi ale dialectologilor, care constatau un fapt explicabil social: bărbații care făceau armata, circulau mai mult în afara zonei de origine și lucrau la oraș introduceau mai multe elemente noi în limbaj decît femeile care trăiau aproape exclusiv în mediul tradițional. Pe de altă parte, s-a constatat, în multe societăți, că femeile folosesc în mai mare măsură registrul standard și că preferă formele lingvistice mai prestigioase.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice(Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).