Femeie, viață, libertate – și stînga

19 octombrie 2022   PE CE LUME TRĂIM

Pe parcursul ultimei luni au avut loc patru evenimente răsunătoare cu protagoniști femei. Victoria în alegeri a Giorgiei Meloni, în Italia, moartea și funeraliile reginei Elisabeta a II-a, lansarea filmului The Woman King (Regele femeie) și protestele la scară largă din Iran, în urma uciderii lui Mahsa Amini de către poliția de moravuri. Luate împreună, aceste patru întîmplări pun în lumină trăsături esențiale ale peisajului politic actual.

Pe fondul eșecului stîngii de a oferi un răspuns adecvat crizei democrației liberale, ascensiunea guvernelor de extremă dreapta în Europa nu ar trebui să ne mire prea mult. Rolul esențial jucat de femei în această evoluție merită în schimb toată atenția. Liderii de extremă dreapta precum Meloni și Marine Le Pen, în Franța, se prezintă ca alternative mai solide la tehnocrații bărbați aflați în mod tradițional la conducere. Ele întruchipează duritatea extremei drepte, dar au și trăsături asociate îndeobște feminității, precum atenția acordată sistemului de sănătate și familiei: fascism cu față umană.

Să ne gîndim acum la spectacolul televizat al funeraliilor reginei Elisabeta a II-a, care a pus în lumină un paradox interesant: în vreme ce statul britanic se îndepărtează tot mai mult de vechiul său statut de superputere, capacitatea familiei regale britanice de a inspira reverii imperiale e în creștere. Dar să nu expediem acest aspect, ca pe o ideologie care maschează adevăratele raporturi de putere. Putem spune mai degrabă că fanteziile monarhice fac parte ele însele din procesul prin care raporturile de putere se propagă.

Moartea reginei Elisabeta a II-a ne-a reamintit de distincția modernă dintre a domni și a conduce  a domni rezumîndu-se la îndatoririle ceremoniale. Lumea așteaptă ca monarhul să radieze compasiune, bunătate și patriotism, și să stea departe de conflictele politice. De aceea, monarhul nu reprezintă transcendența ideologiei, ci chiar ideologia în forma ei cea mai pură. Vreme de șapte decenii, rolul reginei Elisabeta a II-a a fost să reprezinte chipul puterii de stat. Faptul că moartea reginei s-a suprapus cu venirea la putere a prim-ministrului Liz Truss poate fi o pură coincidență, dar are și o puternică încărcătură simbolică, ca trecere de la Regină la „Regele femeie”. În noul său rol, Liz Truss a devansat parțial stînga, combinînd subvențiile din domeniul energiei cu scăderea impozitelor pentru cei bogați.

Filmul The Woman King al regizoarei Gina Prince-Bythewood abordează și el logica politică a monarhiei. În epopeea istorică despre Agojie – o unitate de luptători, cu toții femei, care apăra vechiul regat vest-african Dahomey între secolele al XVII-lea și al XIX-lea –, Viola Davis joacă rolul unui personaj fictiv: femeia-general Nanisca. Singurul ei superior e regele Ghezo, un personaj real care a guvernat regatul Dahomey din 1818 pînă în 1859 și care a participat la comerțul transatlantic de sclavi pînă la sfîrșitul domniei sale.

În film, printre inamicii unității Agojie se numărau negustorii de sclavi conduși de Santo Ferreira, un personaj fictiv vag inspirat din Francisco Félix de Sousa. În realitate, Sousa a fost un negustor de sclavi brazilian care l-a ajutat pe Ghezo să ajungă la putere, iar Dahomey a fost un regat care a cucerit mai multe state africane pe ai căror locuitori i-a vîndut ca sclavi. Deși, în film, Nanisca se opune regelui, fiind împotriva comerțului cu sclavi, în realitate, Agojie l-a slujit pe rege.

The Woman King promovează astfel un tip de feminism prizat de clasa de mijloc liberală din Occident. La fel ca feministele #MeToo, luptătoarele amazoane din Dahomey condamnă fără cruțare toate formele de logică binară, patriarhatul și orice urmă de rasism din vorbirea de zi cu zi; în schimb, sînt foarte atente să nu perturbe formele mai profunde ale exploatării, care stau la baza capitalismului global modern și a perpetuării rasismul.

Această viziune trece sub tăcere două aspecte importante ale sclaviei. Mai întîi, negustorii albi de sclavi nici măcar nu aveau nevoie să pună piciorul pe pămînt african, deoarece sclavii le erau furnizați din belșug de către africani privilegiați (precum regatul Dahomey). În al doilea rînd, comerțul cu sclavi nu era răspîndit numai în Africa de vest, ci și în estul Africii, unde arabii au înrobit milioane de oameni și unde instituția sclaviei a durat mai mult decît în Vest (Arabia Saudită a abolit oficial sclavia abia în anul 1962).

E adevărat, Muhammad Qutb, fratele intelectualului mahomedan egiptean Sayyd Qutb, a apărat cu vehemență sclavia islamică în fața criticii occidentale. Argumentînd că islamul „le acorda sclavilor libertate spirituală”, el compara adulterul, prostituția și sexul liber („cea mai odioasă formă de animalitate”) din Vest cu „legătura curată și spirituală dintre o servitoare [o sclavă tînără] și stăpînul ei, în islam”. Acest discurs poate fi auzit și în ziua de azi la unii învățați salafiști conservatori, precum șeicul Saleh Al-Fawzan, un membru al celui mai înalt for religios din Arabia Saudită. Dar nu veți auzi nimic din toate acestea de la liberalii clasei de mijloc occidentale.

Din fericire, legăturile istorice ale islamului cu sclavia nu au stat, în general, în calea potențialului de emancipare al societăților mahomedane. Protestele masive din Iran au o însemnătate istorică mondială deoarece reunesc diferite direcții de luptă (împotriva persecutării femeilor, a opresiunii religioase și a terorii de stat) într-un tot organic. Iranul nu face parte din Vestul dezvoltat, iar sloganul protestatarilor, „Zan, Zendegi, Azadi” („Femeie, viață, libertate”), nu e doar o simplă variantă a lui #MeToo sau a feminismului occidental. Și totuși, acest slogan a mobilizat milioane de femei obișnuite și e mărturia unei lupte mult mai cuprinzătoare, care evită tendința antimasculină pe care o întîlnim adesea în feminismul occidental.

Bărbații iranieni care scandează „Zan, Zendegi, Azadi” știu că lupta pentru drepturile femeilor e și lupta pentru propria lor libertate – și știu că persecutarea femeilor e doar manifestarea cea mai vizibilă a unui sistem mai extins al terorii de stat. Mai mult decît atît, evenimente precum cele din Iran ne așteaptă și pe noi, cei din lumea occidentală dezvoltată, în care tendințele spre violență politică, fundamentalism religios și persecuție a femeilor sînt în creștere.

Noi, cei din Vest, nu avem nici un drept să tratăm Iranul ca pe o țară care încearcă cu disperare să ne ajungă din urmă. Dimpotrivă, noi trebuie să învățăm de la iranieni, dacă vrem să avem vreo șansă în fața oprimării și a violenței de extremă dreapta din SUA, Ungaria, Polonia, Rusia și din multe alte țări. Indiferent de care vor fi rezultatele imediate ale protestelor, e esențial să menținem această mișcare în viață, organizînd rețele sociale care pot continua să funcționeze și clandestin, în cazul în care forțele de opresiune ale statului obțin o victorie trecătoare.

Nu e suficient să ne exprimăm doar simpatia și solidaritatea față de protestatarii iranieni, ca și cum aceștia ar face parte dintr-o cultură exotică îndepărtată. Întregul bla-bla relativist despre specificități și sensibilități culturale e, acum, lipsit de sens. Putem și trebuie să considerăm că lupta dusă de iranieni e sinonimă cu a noastră. Nu avem nevoie de figuri călăuzitoare feminine sau de Regi femeie; avem nevoie de femei care să ne mobilizeze pentru „femeie, viață, libertate” și împotriva urii, violenței și a fundamentalismului.

Slavoj Žižek, profesor de Filozofie la European Graduate School, este directorul internațional al Birkbeck Institute for the Humanities la Universitatea din Londra și autorul, printre altele, al volumului Heaven in Disorder (OR Books, 2021).

Copyright: Project Syndicate, 2022

www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEȘU

Mai multe