Femeia semită
Pe străzile din Tel Aviv sau din Ierusalim, femeile sînt stăpîne. Bărbaţii par consumaţi de un fel de transă mistuitoare care îi apasă cu greutatea strivitoare a unor fenomene precum istoria sau Dumnezeu. Ei par a fi ostaticii fără şansă ai unei datorii supreme, care nu-i lasă să fie altfel decît luptători. Aici, bărbaţii sînt captivi în orizontul îndepărtat al eroismului, ei au de rezolvat lucruri imense şi se proiectează, viguros, în misiuni înalte. De trăit în real, trăiesc femeile - ele sînt actuale şi vii, puternice şi frumoase, prezenţe marcante. Le privesc uluit, ca şi cum descopăr un nou regn, sublim şi irezistibil. Pe străzile Israelului, feminitatea capătă, pentru mine, un sens în plus. Mi se spune că în Israel nu mai există, practic, evrei puri, descendenţi din triburile originare. Israelul este o ţară construită de diaspora revenită - răspîndiţi prin toate zările lumii vreme de mai bine de 80 de generaţii, evreii care s-au întors în ţara lor poartă zestrea genetică a ţinuturilor pe unde soarta le-a aruncat strămoşii. Evreitatea a rămas, evident, numitorul comun, numai că produsul compus al acestui numitor e policrom, vast, amestecat, mărturisind însăşi lumea. Ca un fel de martori ai diversităţii noastre, evreii din Israel poartă pe chip, altoite, trăsături ale tuturor locurilor. Acest amestec generos se exprimă într-un tip feminin uluitor. Prima impresie e frapantă. Semitele cu care mă întîlnesc privesc direct în ochi şi, nu mă îndoiesc, au darul de a citi gîndurile. Abia mă abţin să nu încep fiecare conversaţie pe care o am cu o femeie de aici, cu o invitaţie la dans. Au, toate, siluete şi rîsuri muzicale. Una are pielea de abanos, părul de un negru intens îi cade pe umeri în încreţituri graţioase şi păşeşte ca o gazelă - reiau şi eu "metafora" aceasta, atît de folosită cînd vine vorba despre mersul femeilor de aici, pentru că pur şi simplu aşa e. Nu e metaforă. E adevăr. Cealaltă e blondă, minionă, cu vorbă dulce ca mierea şi mîini cu însuşiri miraculoase, mîini care potolesc orice delir, vindecă orice nebunie, sting orice pojar. A treia are părul castaniu, "ca un cîrd de cerbi care coboară muntele", cum zice la Carte, sprîncene arcuite după geometria sacră a arcadelor Vechiului Oraş, şi glezne ca de vis. Veţi spune, probabil, că femei cu asemenea însuşiri poţi găsi oriunde. Aşa cred şi eu, dar femei care să poarte asemenea însuşiri în acest fel, femei care să poarte această lumină în ochi, poţi găsi doar aici. Ştiu, fireşte, legende încîntătoare despre femeia semită, venerată în Cartea Sfîntă şi am, prin cultul marinic, de care mă simt profund ataşat, respect şi adoraţie faţă de partea feminină a acestui mare popor. Dar cînd o văd, la colţ de stradă aşteptînd să traverseze, într-o cafenea savurînd o licoare, pe trotuar mergînd zvelt sau în faţa mea, ascultîndu-mă, e un ceva în plus care face diferenţa dintre abstract şi viaţă, dintre trăirea cu creierul şi trăirea cu palpit şi respiraţii repezite. Dintre toate legendele despre femeia semită, una, pe care o ştiu din textul masoretic, îmi vine mereu şi mereu în minte. În vremea prorocilor, mai precis în vremea cînd Joram era rege (cam 800 de ani înainte de Christos), prorocul Elişa, împreună cu ucenicul său Gehazi treceau din cînd în prin Şunem. Acolo, ei locuiau în gazdă la o femeie bogată care îi primea, de fiecare dată, cu generozitate. Cum sosirile lui Elişa se îndeseau, femeia i-a făcut acestuia chiar o cameră a lui, deasupra casei. Impresionat, Elişa l-a întrebat pe Gehazi ce crede el că şi-ar dori femeia, cel mai mult. "Un copil", a sosit răspunsul, "dar nu-l poate avea pentru că soţul ei e prea bătrîn". Elişa a chemat-o la el pe femeie şi i-a spus: "La anul pe vremea asta vei avea un copil". "Nu înşela o credincioasă, om al lui Dumnezeu!", i-a răspuns ea. Totuşi, prorocirea s-a împlinit şi, un an mai tîrziu, femeia era mama unui băiat. Crescut măricel, copilul a suferit un accident la cap şi a murit în braţele mamei sale. Atunci, femeia a plecat să-l caute pe Elişa. L-a găsit pe muntele Carmel, s-a aruncat îndurerată la picioarele lui şi i-a spus: "Ţi-am cerut eu să am un copil? Nu ţi-am spus să nu dai speranţe false unei credincioase?". Aflînd ce s-a întîmplat, Elişa i-a poruncit lui Gehazi să ia lucruri de-ale sale, să meargă neîntîrziat la Şunem şi să le aştearnă pe faţa copilului mort. Mama copilului însă nu l-a lăsat: "Nu te las pînă nu vii tu cu mine" şi l-a convins pînă la urmă să vină. Gehazi a făcut precum i-a spus Elişa, dar copilul a rămas mort. Ajuns în încăperea în care zăcea trupul copilului, Elişa a trimis pe toată lumea afară, a rămas singur cu tînărul cadavru, a spus rugăciuni şi l-a atins ritualic, cu mîna i-a atins mîna, cu buzele i-a atins buzele, cu ochii i-a atins ochii, apoi s-a aşezat peste copil şi trupul micuţului a început să se încălzească. Copilul a înviat şi a fost predat în braţele mamei sale. Această poveste nu este, de fapt, despre prorocul Elişa şi nici despre o minune, ci despre o femeie. Despre un gen de femeie. Despre o femeie care pare că ştie mai bine decît prorocul ce se va întîmpla şi asta este, cu adevărat, uluitor. Ea îl roagă pe Elişa să nu o amăgească, simţind mai bine decît prorocul că va veni clipa tragediei. În al doilea rînd, ea ştie că doar prezenţa fizică a lui Elişa, şi nu lucrurile sale duse de Gehazi vor învia copilul, căci de-aia insistă ca prorocul să vină în persoană. Ei bine, ea nu poate face minuni, dar ea ştie mai bine decît cel care poate face minuni. Textul nu îi dă numele, ceea ce mi se pare semnificativ. Gîndul te poate duce la orice femeie semită, dar nu la orice femeie în general, de vreme ce se indică, totuşi, locul unde locuieşte femeia, la Şunem, un orăşel nu departe de muntele Tabor. Este, clar, o femeie semită. Această femeie, nenumită, dar pe care ajungem să o cunoaştem atît de bine, nu cere nimic, deşi oferă, cu generozitate, totul. Primeşte cel mai de preţ dar, ceea ce ea chiar îşi doreşte, dar problema ei nu este bucuria darului, ci administrarea speranţei care vine cu promisiunea darului şi se prelungeşte, frumos, cu darul însuşi. Ea îl face pe Elişa să "comită" o minune pentru că moartea copilului este, la urma urmei, o greşeală a lui - i-a dat speranţa unei fericiri care, cu moartea pruncului, se curmă tragic şi ea, femeie credincioasă, ştie că nu merită asta. Femeia semită, femeia Israelului de azi, poartă cu sine legenda aceasta undeva în adînc. Şi eu nu mă mai satur privind-o.