Fazan

10 noiembrie 2021   PE CE LUME TRĂIM

Dicționarele noastre contemporane înregistrează, din 1988 (data apariției Suplimentului la DEX), sensul figurat al cuvîntului fazan: „naiv, fraier”. Noul sens, care face din fazan un epitet depreciativ, este etichetat fie ca argotic (în DEX), fie – în mai mare concordanță cu cu statutul actual al cuvîntului – ca familiar (Micul dicționar academic – MDA). Cu această accepție, fazan este în general cunoscut și folosit – chiar dacă nu foarte frecvent –, în publicistica și în comentariile online: „ești un fazan, un caraghios, un inadaptat” (romaniacurata.ro); „e un fazan mediocru care se crede «expert»” (adevarul.ro); „Grangurii își cîrpesc imaginea cu banii fazanilor, jumuliți de impozite și taxe” (adevarul.ro); „speră și la votul fazanilor middle-class” (contributors.ro) etc.

Metafora ironică a fazanului a intrat în circuitul literar prin cartea Hertei Müller – Der Mensch ist ein groβer Fasan auf der Welt (1986), titlu tradus în română ca Omul este un mare fazan pe lume. Într-o mărturisire la Serile FILIT din 2014 (citată de mediafax.ro), scriitoarea a povestit că a fost surprinsă de metafora din română, mai ales în contrast cu limba germană, în care cuvîntul Fasan a dezvoltat un alt sens figurat, caracterizînd o persoană orgolioasă, încrezută. Autoarea amintea și explicația pe care o primise pentru evoluția semantică din română: ideea că sensul depreciativ ar proveni din ușurința cu care fazanul se lasă vînat. Explicația trebuie primită cu prudență, mai ales pentru că presupune că noul sens ar fi apărut în jargonul vînătorilor, de unde ar fi intrat cumva în circulația mai largă a celor care nu au experiența directă a împușcării unei păsări.

E foarte probabil ca sensul figurat din română să fi fost creat de limbajul argotic. Cele mai vechi citate pe care le-am găsit în presa digitalizată ilustrează sensul de „ins naiv, ușor de păcălit, victimă a unei înșelătorii”, în contexte în care fazan este sinonim cu fraier, husen, elefant. Într-un articol satiric din 1946, din România viitoare (Sibiu, nr. 119) – „Drojdia societății” –, este descrisă o scenă dintr-o sală de joc, în care chibițul contribuie la înșelarea fazanului. Escrocii vorbesc cifrat și aluziv: „Vezi că am un fazan, Relule... Să mi-l joci... știi tu”. Autorul textului (identificabil prin inițialele I.G.) revine asupra temei, după cîteva săptămîni, în articolul „Viciații”, în care declară că preia vocabularul mediului interlop descris: „Începând de la neobișnuitul «pește» de uscat și terminând cu nevinovatul «fazan» gras și bun de jumulit, o gamă întreagă de animale, unele mai neobișnuite decât altele, se perindă în fața meselor de rummy, table, biliard, cărți etc.” (România viitoare, nr. 165, 1946). Citatul sugerează o cale de apariție a sensului figurat, printr-o metaforă culinară glumeață, mai plauzibilă decît experiența vînătorească: fazanul este pasărea bună de jumulit, prada „grasă”, consistentă, delicatesa gastronomică. Cuvîntul argotic pare să fi intrat în circulația colocvială în anii de după război: într-o altă schiță satirică, de V. Baran, din Scînteia tineretului (12.04.1957), personajul negativ, tînăr fără ocupație și utilizator al „jargonului șmecheresc”, se raportează disprețuitor la „fazani și fazance”, care nu mai sînt însă obiectul unei înșelătorii, ci doar al hărțuirii și al ridiculizării: „Se lovește ca din întîmplare de un cetățean care i se pare lui că ar fi «fazan», îl calcă pe pantofi”. În registrul colocvial s-a păstrat posibilitatea de a forma derivate glumețe de la cuvînt, chiar dacă atestările sînt puține: „o grămadă de fazani, fazance și făzănei mai mici s-au grăbit să prindă «ultimul tren al creditării»” (balonul-imobiliar.blogspot.com). Devenit cuvînt la modă în limbajul tinerilor, fazan a substituit mai vechiul și banalizatul fraier sau chiar fundamentalul prost în expresii ca a pica de fazan, a cădea de fazan („a fi păcălit”), a lua de fazan – „a considera naiv” etc.

Sensul „ins păcălit” a produs extinderea folosirii termenului ca denumire pentru diferite jocuri, foarte cunoscute de mai multe generații de copii, dar cu puține atestări în scris. Două variante principale sînt descrise de MDA: „Joc (de copii) în care participanții trebuie să spună cîte un cuvînt care să înceapă cu ultimele două litere ale cuvîntului spus de jucătorul dinainte”; „Joc (de copii) în care participanții trebuie să spună cît mai multe nume de flori, animale, filme etc., începînd cu fiecare literă a alfabetului cel care pierde fiind «fazan»”. Primul tip este ilustrat într-un „proiect de piesă bulevardieră” de Ion Velican, publicat în Amfiteatru, iunie 1967: „M-am gîndit la FRUCT. Cine încheie cuvîntul rămîne fazan (...) Jocul se desfășoară cu repeziciune și bărbații rămîn fazani pe rînd”. Cel de-al doilea este evocat de Mircea Cărtărescu, în Mendebilul: „Cînd jucam Fazan pe filme se ştiau dinainte filmele de la fiecare literă. După A fost cîndva hoţ urma A fost prietenul meu, iar al treilea trebuia să spună neapărat Agatha, lasă-te de crime”. Descrierea este completată de Dan C. Mihăilescu (într-o cronică la Alexandru Mușina, Scrisorile unui fazan): „Țineți minte jocul din copilărie cu «fazan pe filme», în care fiecare greșeală te costa o literă din cuvîntul «fazan», la urmă fiind eliminat?” (Jurnalul național, 2006).

Ar merita repuse în discuție și etimologia, și prima atestare a cuvîntului fazan. MDA îl citează pe Al. Odobescu, cu Pseudokynegeticos (1874); DEX și MDA consideră că termenul provine din rusă. De fapt, fazan era deja folosit în Curierul român din 23 iulie 1846, într-o traducere a lui I. Negulici din Aimé Martin, Scrisori la Sofia. Iar filiera prin care a pătruns în română cuvîntul – la origine grecesc, devenit în latină phasianus, în franceză faisan, în italiană fagiano, în engleză  pheasant etc. – e probabil mai complicată; fazan există în bulgară, rusă, sîrbă și croată, dar ar trebui avute în vedere mai ales forma germană Fasan și cea maghiară – fácán.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Mai multe