Fata cea bună şi fata cea rea

În basmul popular, fata cea bună e cea cuminte şi ascultătoare. Ajută albina să treacă strada, duce băbuţa săracă la Botox pe banii ei, îl cucereşte pe prinţ fără fondul de ten translucid de la Estée Lauder. Fata cea bună din poveşti a dus-o rău în copilărie, însă îşi ia revanşa în maturitatea literară a culturii române. După ea suspină Alecsandri, la ea moartă visează Bacovia, pe ea vie şi dezbrăcată o pictează, abia sosit de la Paris, un pictor despre care ne vorbeşte foarte frumos Tudor Octavian în albumul acela cu artişti uitaţi. Ultimul exemplar de fată bună se stinge în Cartea Nunţii a lui Călinescu. E ultima oară cînd fata bună e chiar bună. După care, intră în scenă fata bună, rea. La început fata comisar sovietic, apoi fata secretar de partid (le mai ţineţi minte pe Ana Mureşan, madam Clătici de la UASCR, tovarăşa Elena?). După ele, torţa răutăţii publice e purtată de fata fesenistă, care aplaudă pe stradă minerii, cînd nu le face cu ochiul înlăcrimat. Toate fetele astea au dispărut însă, trase la fund de Maelstrom-ul societăţii de consum. S-au măritat, focusîndu-se în a face rău unui singur om. Apoi s-au muiat, pentru că şi răutatea asta te consumă interior, cît să rezişti?! Fetele rele de odinioară sînt acum pensionare rele. Care, o dată la patru ani, votează în ciuda tuturor, aşa, în amintirea răutăţilor frumoase din tinereţe... Din nenorocire, copilele lor, fetele lor (că presupun că răutatea are şi ea o genă, nu?) au ajuns la putere. Şi despre ele vreau să vorbim. Despre fata rea de carieră. Fata de la multinaţională, fata blondă şi rapace, brunetă şi şmecheră, roşcată şi iute de gură, pînă cînd semnezi contractul. Te întrebi cum a ajuns acolo. E simplu: aşa cum ajunge iedera pe casă. Cancerul - în celule, poluarea din rîu - în mare. A ajuns acolo stînd tîrziu la serviciu şi venind devreme de acasă, unde pisica se descurcă şi singură. Lucrînd, în vreme ce noi trăiam, uneltind, în vreme ce noi mai făceam un slide în PowerPoint cu titlul "Sinceritatea construieşte legături durabile în companie!". Fata rea a ajuns acolo fiind mai bună decît şeful ei direct, însă fără să-i arate asta altcuiva decît şefului, şefului ei direct. A ajuns acolo după multe nopţi la slujbă sau, în versiunea turbo-carieră, după cîteva la hotel, în deplasare, cu cel de care depinde promovarea. Altminteri, fata cea rea e impecabilă. Poate să arate cifre sexy în şedinţa cu şefii cei mari de la Paris sau Londra. Ştie să vorbească ore întregi în limba corporaţiei, care conţine cele mai nesincere cuvinte alese din limbile tuturor popoarelor. Şi poate să taie salarii şi bonus-uri cu precizia rece cu care strămoaşele ei de la cratiţă tăiau morcovul de ciorbă. Dar cel mai rău lucru la fata rea e că este, de cele mai multe ori, frumoasă. E ca un avion de vînătoare: ţi se pare minunat de privit, impecabil desenat, pînă cînd vezi poze cu copiii mutilaţi în atacuri. La fel, şi femeia rea şi conducătoare: o admiri în articolul de revistă, pînă cînd vezi, doi metri mai încolo, subalternii ei cu capul în halba de bere. Acolo au ajuns datorită ei, cea care le-a luat promoţia printr-un singur raid în biroul Directorului General! În politică, fetele rele fac rating. În business - bani. În administraţie - şpăgi şi case la munte. Economia merge mai departe, avem creştere, deci, puteţi întreba: Ce-ai, dom’le, cu ele? De ce eşti sexist? Sînt, pentru că e momentul să ne organizăm. Nu e în pericol doar întregul ecosistem al bărbatului onest, care mai vrea să mai meargă şi la pescuit sau meci. E în joc supravieţuirea rasei umane. Dacă fetele astea vor reuşi să cîştige cursa, ne vom transforma cu toţii în croitori de deux-pi