Fascinantul paradox al vaccinului
Dincolo de vești bune sau proaste, de manipulări grobiene sau sofisticate, pandemia a scos la iveală lucruri vechi, pe care noi, oamenii, credeam că le-am lăsat în urmă. Mecanismul seamănă cu ceea ce se întîmplă atunci cînd ne confruntăm în războaie. Ținem discursuri pacifiste, dar ne ucidem unii pe alții, cu convingerea că participăm la ceva care va face lumea „mai bună”. Toate taberele aflate în conflict cred cu tărie că „binele” fiecăreia e binele adevărat. Prețul pe care trebuie să îl plătească pentru ca acest „bine” să iasă învingător nu mai contează atît de mult. Scopul ultim este ceea ce numim „victorie”. O noțiune complicată, ale cărei definiții sînt multiple și ale cărei chipuri reale sînt nenumărate. În funcție de lumea în care ne-am născut, de mediul în care ne-am educat și de cultura în care am evoluat, în funcție de religiile, credințele, ideile la care aderăm, căpătăm o imagine, o înțelegere a binelui, care ne însoțește îndeaproape. Uneori, pînă la final. Alteori, în urma unui moment de cotitură, atunci cînd aderăm la o altă religie, cînd trecem în tabăra unei alte idei, cînd ne schimbăm cumva felul de a vedea lumea, ne mutăm cu arme și bagaje în interiorul unui alt „bine”. Facem lucrurile astea de cînd ne știm. Și, din ce se vede în jur, pare c-o s-o mai ducem așa încă mult și bine de acum încolo. E o parte din felul în care sîntem construiți.
Paradoxul vaccinului contemporan – un produs care prezintă, științific vorbind, șanse mari de a scăpa lumea de pandemie – este, în acest moment, cel mai vizibil exemplu care ne demonstrează ceva tulburător. Ceva ce știam de foarte multă vreme, dar despre care speram că măcar s-a diluat, dacă nu s-a pierdut în negura timpului. Sîntem în stare să dezbatem la nesfîrșit în cadrele unor idei sau dincolo de ele, dar ceva ne oprește mereu să ajungem la descoperirea sau la acceptarea unui bine comun. Într-o majoritate hotărîtoare a cazurilor, avem explicații limpezi pentru acest tip de imposibilitate. Sîntem diferiți în profunzime, nu doar în aparențele care ne diferențiază superficial. Avem în interiorul speciei noastre un asemenea grad de diversitate a felurilor de a fi, de a percepe și de a înțelege lumea în care trăim, încît replicăm, într-un anumit fel, teoriile asupra entropiei. Iar dacă acceptăm, din teritoriile fizicii și esteticii, două definiții cît se poate de simplificate ale entropiei – cea de mărime de stare termică sau cea de stare de ordine/dezordine a lucrurilor sau a unui sistem – putem observa cît de natural se pot apropia aceste definiții de felul în care sîntem structurați ca ființe, comunități, specie. Întîlnirea între fizică și filozofie, în acest caz, poate spune și mai multe, introducînd, printre altele, și metafora ca mijloc de înțelegere. Nu doar acțiunea sau mișcarea de orice fel produc căldură, înțeleasă și analizabilă în fizică. Ci și ființarea. Facultatea de a avea sentimente, fierbințelile și înflăcărările gîndurilor și emoțiilor noastre, tot ceea ce sîntem ca ființe influențează lumea în care trăim, profund și mult dincolo de ceea ce cunoaștem deocamdată.
Cîtă vreme discutăm, dezbatem, cercetăm, analizăm lucrurile, un „bine” pe care nu reușim să-l aducem la un numitor comun al tuturor e un adevărat cîștig. E o „momeală” care ne face să alergăm din ce în ce mai repede spre diferite forme de înțelegere. În cadrul acestei alergări, descoperim lucruri fascinante, după cum dăm și peste neînțelesuri care „se schimbă în neînțelesuri și mai mari”. Avînd și aici, ca în orice, mai multe prețuri pe care trebuie să le plătim. Unul dintre cele mai vizibile și usturătoare e cel al alienării. Al rătăcirii în pădurea de mistere. Unde nu petrecem timp deloc pentru a contempla peisajul. Viteza sporită la care existăm impune deziderate simple: cantitate de orice, mereu mai mare, timp din ce în ce mai scurt de execuție, componente de schimb diversificate delirant, totul învăluit într-o dispoziție de gîndire care simplifică în relativism fiecare obstacol întîlnit. Iar în pădurea de mistere încep, aidoma situației din pădurea concretă, tăierile masive, industriale. O mutare dureroasă și catastrofală dinspre figurat spre propriu. Și invers. Fără sensuri de circulație. Dinspre metaforă spre concretul elementar și înapoi. Dinspre idei spre acțiune de orice fel, cu orice consecințe, numind această stare de lucruri „progres”.
În condițiile astea, felurile diferite de a înțelege binele nu mai rămîn în zona diversității, ci a competiției pure. Iar ceea ce percepem ca fiind „progres” ne aruncă înapoi, de fapt, în zona beznei istorice din care venim. În mod paradoxal, cel puțin deocamdată, un produs tehnologic extrem de performant, așa cum este vaccinul contemporan, nu reușește să fie un „bine” comun. Pentru că la unii nu ajunge fizic, iar la alții, la care ajunge, nu reușește să cîștige aderență, măcar ca mijloc de protecție dacă nu ca unul de salvare. Dar asta s-a întîmplat și se întîmplă cu mai multe tehnologii, chiar și cu cele de redare a sănătății sau de salvare a vieții. E drept, unele s-au dovedit, practic, cumplit de nocive la început, înainte de a deveni salvatoare. Dar la capitolul ăsta am ținut minte, am dezvoltat protocoale și reguli. În cele din urmă, vaccinul contemporan va deveni la fel de obișnuit ca celelalte. Dar nu aici e problema, nu aici e inima paradoxului. Chestiunea care rămîne dreaptă, ca o citadelă de nedărîmat, e faptul limpede că, dacă am fi puși în situația clară, concretă, de a ne salva în foarte scurt timp lumea în care trăim, nu ne-am pune de acord asupra acestui fapt. Deși manipulăm ustensile de o inteligență colosală, ne aflăm încă foarte departe de saltul de conștiință spre perceperea interesului comun în salvarea speciei. Dimpotrivă. Undeva, înlăuntrul mai mult sau mai puțin controlabil al minților noastre, ceva întreține cu răbdare, la foc mic, pulsiunea extincției. Unora chiar li se pare o idee mai puțin plictisitoare decît salvarea.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.