Fapta bună aduce primejdia rea
Un prieten jurnalist mi-a relatat un episod bizar, ce s-a derulat de la Crăciun pînă la Paște în 2020. Ticu, un băieţel de opt ani dintr-un cătun uitat de zile, a primit, de la un om de afaceri bucureştean, o sumă de bani substanţială în cadrul unei campanii caritabile. Copilul trăia, împreună cu bunica lui septuagenară, într-o casă de chirpici. Lipsit aproape complet de componentele unei vieţi civilizate, băiatul nu prea frecventase şcoala online, fiind, ca elev-boboc, aproape analfabet. Compania prosperului afacerist se angaja să-i plătească o bursă semnificativă pînă la sfîrşitul studiilor (cîte vor fi fost ele). Mai mult, lui Ticu şi bunicii li s-au dăruit diverse bunuri materiale: piese de mobilier, un televizor color, un laptop şi două telefoane mobile de ultimă generație, cu abonamentele preplătite. Respectivele celulare erau menite să-i ţină pe cei doi în contact, dar, în primul rînd, să le dea posibilitatea amîndurora să-l sune pe magnatul bonom ori de cîte ori ar fi avut nevoie. Omul de afaceri – numit (să spunem) Mirodon Protopopescu – introdusese, atît pe cartela nepotului, cît şi pe cea a lui „mam’are”, numărul său personal de mobil. Ticu şi bunica au fost copleşiţi de emoţie şi recunoştinţă, dar nu au îndrăznit să-şi sune binefăcătorul timp de mai multe luni. Se bucurau în tăcere de minunea ce dăduse peste ei, temîndu-se ca nu cumva, printr-un gest greşit (cum ar fi fost bunăoară chiar şi un telefon inofensiv, de curtoazie, dat domnului Protopopescu), să risipească frumosul vis. Începuseră să trăiască mult mai bine (confortabil, ar fi zis ei – obişnuiţi dintotdeauna cu standarde de subzistenţă). Învăţaseră să folosească celularele (bătrîna puţin mai repede decît Ticu, întrucît, din păcate, băieţelul nu prea dovedea abilităţi intelectuale) şi să butoneze telecomanda TV. Cu laptop-ul mergea mai greu, însă existau speranțe de progres. Încet-încet, înţeleseră miracolul civilizaţiei.
Apoi, într-o zi, mam’are află de la o vecină (care folosea eficace Internetul) o veste înspăimîntătoare. Mirodon Protopopescu suferise un infarct, cu doar cîteva zile înainte de Paşti, şi se recupera greu, în decorul pandemic, la un spital din Capitală. După o săptămînă de griji şi confuzie, bunica lăsă inhibițiile la o parte și decise că ea şi nepotul îi datorau cel puţin un telefon de încurajare bunului samaritean. Bătrîna consideră că Ticu – obiectul principal al gestului caritabil – ar fi trebuit să sune primul şi să-i spună domnului Mirodon „Hristos a înviat!”. Îi explică nepotului, cum putu mai bine, necesitatea acestui fapt. Ticu se puse pe bocit, strigînd cu o anumită disperare în glas: „Nu vorbesc, mămăică, nu vorbesc!”. „Ba ai să vorbeşti, împieliţatule, că te ia mama dracului!”, trecu brusc femeia pe pilotul automat al educației tradiționale. Lacrimi, durere, sughiţuri și, firește, plesnituri. Într-un tîrziu, Ticu, umflat de plîns, acceptă inacceptabilul şi puse, răstit, o ultimă întrebare: „Şi ce-i spun?”. Răspunsul a venit necruțător: „Bună ziua! Domnul Mirodon Protopopescu? Sînt Ticu Rogojină şi am sunat să vă zic Hristos a înviat!”. Totuşi, îndată ce încheie, femeia dezvoltă îndoieli şi ajunse la gînduri negre. Ticu semăna teribil de bine cu ginere-său, Costică-beţivanul, şi era indiscutabil idiot. Nepregătit, ar fi putut face gafe imense. Schimbă deci strategia. „Uite”, spuse ea, „ca să-ţi fie mai uşor, mă suni pe mine întîi. Te gîndești că aș fi domnul Mirodon şi repeţi ce ţi-am zis.” Băiatul pricepu greu exerciţiul pregătitor al lui mam’are, însă, în final, merse în curte de unde o apelă pe bunica rămasă în casă. „Alo, ăăă... Adevărat a înviat!”, a mîrîit prima dată Ticu spre exasperarea bătrînei.
A doua oară a sughiţat a plînset-scîncet şi nu a mai spus nimic. A treia oară nu s-a asigurat că vorbeşte cu Protopopescu, a patra a uitat să se recomande. A cincea şi a şasea a pierdut din vedere seriozitatea exerciţiului, întrebînd, aparent ghiduş: „Ce faci, mam’are?”. A şaptea oară pufni în rîs, iar a opta recită neverosimil, cu precizie, textul propus de mămăica. Ticu părea, în sfîrşit, gata. Bătrîna îl aduse în casă, apelă ea însăşi numărul binefăcătorului şi potrivi aparatul la urechea nepotului. Inima îi bătea lui Ticu nebuneşte în piept, fiind pe punctul de a exploda. Pe măsură ce ţîrîielile de la celălalt capăt se prelungeau, în plămînii copilului nu mai ajungea aer suficient, iar sudoarea rece îi aluneca pe spate. Un glas sfîrşit, ca un geamăt, răspunse în cele din urmă: „Alo!”. Ticu înghiţi o cantitate impresionantă de salivă şi zbieră din adîncul fiinţei lui, mai ceva ca pe terenul de fotbal din sat, unde se jucau meciurile din liga a patra: „Sînt domnul Mirodon Protopopescu şi am înviat din morţi!”. La auzul înfricoşătorului urlet, cu un şi mai înfricoşător conţinut, dl Mirodon tresări violent, se schimonosi apocaliptic, duse mîna, împușcat, la inimă şi ulterior se prăbuşi, inconştient, pe perna patului de spital...
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.