Fantoma lui Castro

8 decembrie 2006   PE CE LUME TRĂIM

Probabil că arăta foarte rău, boala era mai puternică decît sentimentul datoriei şi liderul revoluţiei cubaneze a fost nevoit să lipsească de la propria sărbătoare. Ziua lui fusese în august, împlinea 80 de ani, dar în iulie fusese operat şi, deşi buletinele iscălite de medici erau elaborate pentru a nu stîrni panică, scurta lui trecere prin cadru într-un buletin de ştiri arăta un pacient în vîrstă. Fără uniformă, bărbatul falnic, oratorul incontinent, speranţa şi încarnarea revoluţiei mondiale se transformase într-un bătrîn oarecare. S-a decis ca sărbătoarea să se desfăşoare în decembrie, odată cu cea de-a 50-a aniversare a reîntoarcerii sale din exilul mexican. Atunci, după trei ani de război de gherilă, Castro şi tovarăşii săi de luptă, printre care fratele lui Raul şi Ernesto Che Guevara, ajungeau la putere în Cuba. Din 1959 pînă astăzi, asistăm la cel mai lung exerciţiu al puterii de pe continent: Augusto Pinochet (bolnav şi el, dar aşteptat de tribunal) a stat la cîrma statului Chile 17 ani, militarii argentinieni - 7 ani - nu s-au mai putut menţine după înfrîngerea din Malvine. Castro a rezistat: atacat în 1961 de formaţiuni militare ale exilului susţinute de SUA, supus unui embargo comercial devenit sufocant după sfîrşitul războiului rece, părăsit de URSS după căderea Cortinei de Fier, Castro durează de 47 de ani, schimbîndu-şi, ca orice dictator, echipele de fideli, puternic şi cînd nu se arată, aşa cum a fost la defilarea din 2 decembrie. Postcastrismul a început în timp ce castrismul zace pe un pat de spital şi absenţa fizică a conducătorului stimulează proiecţiile în viitor. Exilaţii cubanezi din Statele Unite sînt numeroşi, votul lor are importanţă, majoritatea care vrea să se întoarcă acasă pledează pentru o politică radicală: alegeri libere, sistem multipartid, drepturile omului, retrocedarea proprietăţilor, epurări, transmiterea frînelor conducerii către liderii exilului. Ceea ce pare simplu la Miami e ceva mai complicat la Havana: mai mult sau mai puţin, recentele experienţe ale paşilor spre democraţie, din fostele ţări comuniste, dar şi cele din Irak ar trebui să inspire mai multă prudenţă. "Cuba este o ţară care funcţionează, cetăţenii ei au opinii ferme, autorităţile alese (dintr-un singur partid) se ocupă de colectarea gunoiului, de transportul public, de servicii, educaţie, sănătate şi securitate. Afectate de corupţie, instituţiile cubaneze au totuşi funcţionari educaţi, militari antrenaţi, un corp diplomatic capabil şi forţă calificată de muncă. Cetăţenii cubanezi sînt superior alfabetizaţi, cosmopoliţi, descurcăreţi şi - judecaţi după standardele comune - relativ sănătoşi", scrie în Foreign Affairs (ianuarie/februarie 2007) Julia E. Sewig, specialistă în problemele continentului. Adversitatea Statelor Unite, văzute ca principal vinovat pentru toate neajunsurile economice, adversitate împărtăşită şi de alte ţări de pe continent şi de alţi politicieni cîştigători ai alegerilor democratice, a format - de-a lungul a trei generaţii - devotamentul faţă de ideea suveranităţii naţionale întruchipate de Fidel şi de tovarăşii săi. Retorica naţionalistă, vehiculînd mereu ameninţarea invaziei americane, a devenit o realitate interiorizată. Succesele programelor sociale de educaţie şi sănătate le dau cubanezilor sentimentul superiorităţii morale în faţa celorlalte ţări, de pe continent, nu întru totul democratice, dar întru totul marcate de disparităţi greu de depăşit într-un termen previzibil. Desigur, în Cuba există o masă de oameni nemulţumiţi şi care aspiră la libertatea îndelung refuzată. În procesele politice ciclice (pe banca acuzaţilor - intelectuali, activişti căzuţi în dizgraţie, militari cu prea multă personalitate) se dau pedepse grele de închisoare: societatea cubaneză e departe de a fi atît de liniştit-omogenă pe cît o prezintă liderii ei. Represiunea nu explică totuşi pînă la capăt, durata stabilităţii. Modelul american al democraţiei i-a fascinat pe cei care s-au decis să trăiască acolo: nu sînt puţini, se apreciază că ar fi 1,5 milioane de oameni. Prin sprijinul lor material, ajung la un nivel de viaţă suportabil familiile rămase acasă. Dar moştenitorii cubanezi ai lui Castro - unii reformişti, alţii dogmatici - contează dacă nu pe sprijinul, măcar pe consimţămîntul tacit al poporului. Chiar dacă fantoma lui Castro va aduna tot mai puţini admiratori în Cuba, pe continentul sud-american ea va mai bîntui: luni, la Caracas, se anunţa victoria lui Chavez în Venezuela, cu peste 60% din sufragii. Euforic, Chavez l-a salutat pe Castro şi şi-a exprimat convingerea că acesta se va însănătoşi. Cu alte cuvinte, mori sănătos!

Mai multe