„Familia extinsă” şi „familionul”
E folosită tot mai des, în ultima vreme, formula – calchiată din engleză – familie extinsă. Cît timp expresia rămîne în jargonul antropologic şi sociologic, totul e în regulă: terminologiile trebuie să fie specializate şi internaţionalizate, cît mai asemănătoare, în ciuda diferenţelor dintre limbi. Atunci cînd intră în uzul curent, formula mi se pare totuşi destul de nepotrivită, pentru că riscă să sugereze în română altceva decît îşi propune. În vorbirea de toate zilele, termenul familie este folosit de obicei pentru a include toate rudele posibile, înglobînd nepoţi, veri, unchi şi mătuşi, bunici şi străbunici. E greu de spus ce ar mai putea fi extins faţă de o asemenea acoperire semantică. Sensul specializat al sintagmei porneşte, evident, de la o altă accepţie a familiei, cu referire la nucleul compus doar din părinţi şi copii.
În dicţionarul academic – Dicţionarul limbii române, Litera F (1934) –, primul sens consemnat pentru cuvîntul familie (împrumut modern, cu surse multiple din franceză, italiană şi latină) este „totalitatea celor uniţi prin sînge ori alianţă; neam”; la această accepţie generală se adaugă un subsens specializat: „soţul, soţia şi copiii lor”. Şi în alte dicţionare interbelice găsim aceeaşi ordonare a sensurilor: la Şăineanu, în Dicţionarul universal al limbii române (ed. a VI-a, 1929), familia era definită ca alcătuită din „toate persoanele de același sînge, ca: copii, frați, nepoți”. I.-A. Candrea (Dicţionarul enciclopedic Cartea Românească, 1931) oferea o listă şi mai detaliată: „toate rudele de acelaşi sînge sau prin alianţă, ca tatăl, mama, fraţi, surori, copii, unchi, mătuşi, nepoţi, veri, cumnaţi etc.”. Definiţiile s-au schimbat după 1945, odată cu obsesia rigorii ştiinţifice şi a corectitudinii ideologice: în Dicţionarul limbii române literare contemporane (1955-57), familia era descrisă în primul rînd ca „formă de organizare a vieții în comun a oamenilor, constînd din grupul alcătuit din soți și copii”; cu unele mici variaţii, aceasta va rămîne definiţia principală din DEX: „formă socială de bază, realizată prin căsătorie, care unește pe soți (părinți) și pe descendenții acestora (copiii necăsătoriți)”.
Potrivit uzului curent, diferit de accepţiile specializate, nu e nevoie să numim familie extinsă ansamblul rudelor; mai curînd ar trebui să considerăm grupul alcătuit doar din părinţi şi copii o familie restrînsă. Noua sintagmă se răspîndeşte însă în limbajul presei, al publicităţii şi chiar în comentariile online: „G.B. a făcut «calendarul nunților» în familia extinsă!” (cancan.ro). Cu un adaos de preţiozitate, copiii nu mai petrec vacanţa la bunici sau la neamuri, ci în familia extinsă: „Copiii iubesc vacanțele cu familia extinsă” (revistacariere.ro). Pandemia e prilejul pentru invocarea familiei extinse în numeroase recomandări: „Nu ne mai întîlnim la mese cu familia extinsă, nici cu prietenii, pentru o vreme” (lidl.ro); „este recomandat să nu se petreacă sărbătorile cu familia extinsă” (zilesinopti.ro); „dacă nu pot să mă văd cu familia extinsă, măcar să le fac un cadou” (zoso.ro).
Există şi un corespondent parţial al „familiei extinse”, în stilul colocvial: familion, definit în Micul dicţionar academic ca „familie mare” şi „familie reunită”. Echivalarea e oarecum forţată, pentru că familion, ca sinonim ironic şi vag depreciativ al termenului familie, nu desemnează doar „familia extinsă”. Nota peiorativă se asociază însă, prototipic, cu iritarea faţă de dimensiunile excesive ale familiei; nu întîmplător, cuvîntul apare cel mai adesea însoţit un tot intensificator: tot familionul. Termenul a fost semnalat de Alexandru Graur, în 1947, în revista Bulletin linguistique, într-un articol despre „limbile amestecate”, ca exemplu de pseudo-franţuzism (asemănător cu furculision). Graur afirma că familion era frecvent în limbajul colocvial bucureştean („am venit cu tot familionul”), fiind probabil cunoscut şi în alte zone. Cuvîntul a fost înregistrat şi de D. Udrescu, în Glosar regional Argeş (1967), ca sinonim glumeţ pentru familie: „A plecat la plimbare (cu) tot familionul, cu toată cemetia”. Sînt numeroase şi atestările literare: „gineri, nepoţi şi tot familionul aveau locul lor viitor bine stabilit” (Paul Georgescu, Geamlîc, 1988); „veterinarul a venit cu tot familionul, cu nevasta, fiica, plus alţi doi veri de gradul II-III” (Sorin Stoica, O limbă comună, 2005) etc. În Micul dicţionar academic se sugerează şi o posibilă sursă externă a cuvîntului: augmentativul italienesc famigliona, cu acelaşi sens („familie mare”).
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).