Falsa promisiune a păcii democratice
Prin persuasiune, discursuri mobilizatoare, procese legale, presiune economică și uneori forță militară, politica externă americană afirmă viziunea SUA despre modul în care ar trebui condusă lumea. Doar două țări din istoria recentă au avut astfel de ambiții de a transforma lumea: Marea Britanie și SUA. În ultimii 150 de ani, acestea sînt singurele țări a căror putere – hard și soft, oficială și neoficială – s-a extins în toate colțurile lumii, permițîndu-le să aspire în mod plauzibil la mantia Romei.
Atunci cînd SUA au moștenit poziția globală a Marii Britanii după 1945, ele au moștenit totodată și sentimentul britanic al responsabilității față de viitorul ordinii internaționale. Îmbrățișînd acest rol, America a devenit un apostol al democrației. Un obiectiv central al politicii externe americane în urma căderii comunismului a fost susținerea răspîndirii democrației – uneori, prin schimbări de regim, dacă s-a considerat necesar.
De fapt, această strategie provine din perioada în care Woodrow Wilson era președintele SUA. După cum scrie istoricul Nicholas Mulder în The Economic Weapon: The Rise of Sanctions as a Tool of Modern War (Arma economică: evoluția sancțiunilor ca instrument al războiului modern), „Wilson a fost primul om de stat care a folosit ca instrument al democratizării arma economică. Astfel, el a adăugat obiectivului politic extern […] pe care îl urmăreau adepții europeni ai sancțiunilor: pacea între state, o logică politică internă – răspîndirea democrației”. Cu implicația că, atunci cînd se ivește ocazia, ar trebui folosite măsuri militare și non-militare pentru a răsturna regimurile „maligne”.
Potrivit teoriei păcii democratice, democrațiile nu pornesc războaie, doar dictaturile o fac. O lume pe de-a întregul democratică ar fi, prin urmare, o lume fără război. Această speranță s-a ivit în anii 1990. Odată cu sfîrșitul comunismului, lumea se aștepta – după cum scria Francis Fukuyama în faimosul său articolul din 1989 „Sfîrșitul istoriei?“ – ca cele mai importante părți ale lumii să devină democratice.
S-a presupus că supremația SUA va impune democrația ca normă politică universală. Dar Rusia și China, cele mai însemnate state comuniste din epoca Războiului Rece, nu au adoptat-o și nici multe alte centre mondiale de afaceri, cu precădere din Orientul Mijlociu. Prin urmare, Fukuyama a admis de curînd că, în cazul în care Rusia și China s-ar alia, „vom trăi cu adevărat într-o lume dominată de aceste puteri non-democratice […], ceea ce chiar ar însemna sfîrșitul istoriei”.
Argumentul potrivit căruia democrația este în mod inerent „pașnică”, iar dictatura sau autocrația este „războinică”, e atrăgător într-un mod intuitiv. Și nu respinge faptul că statele își urmăresc propriile interese, dar presupune că interesele statelor democratice vor reflecta valori comune precum drepturile omului, și că aceste interese vor fi urmărite într-un mod mai puțin belicos (întrucît procesele democratice presupun negocierea conflictelor). Guvernele democratice răspund în fața cetățenilor lor, iar aceștia își doresc pacea, nu războiul.
Prin contrast, în această viziune, conducătorii și elitele dictaturilor sînt nelegitimi și, ca atare, nesiguri, ceea ce îi determină să încerce să obțină sprijinul popular stîrnind animozități față de străini. Dacă democrația ar înlocui dictatura pretutindeni, pacea mondială s-ar instala în mod automat.
Această credință se bazează pe două ipoteze care au fost extrem de influente în teoria relațiilor internaționale, deși sînt slab fondate – atît teoretic, cît și empiric. Prima este noțiunea potrivit căreia comportamentul extern al unui stat e determinat de constituția sa internă – o concepție care ignoră influența pe care sistemul internațional o poate avea asupra politicii interne a unei țări. După cum argumenta politologul american Kenneth N. Waltz în cartea sa din 1979 The Theory of International Politics (Teoria politicii internaționale), „anarhia internațională condiționează comportamentul statelor” în mai mare măsură decît „comportamentul statelor creează anarhie internațională”.
Perspectiva „teoriei sistemelor globale” a lui Waltz e cu precădere utilă în epoca globalizării. Trebuie să privim structura sistemului internațional pentru a „prezice” modul în care statele individuale se vor comporta, indiferent de constituția lor internă. „Dacă fiecare stat, stabil fiind, urmărește doar propria securitate, fără să-și pună problema vecinilor săi, toate statele vor avea parte, cu toate acestea, de insecuritate” – observa el – „deoarece mijloacele prin care un stat își asigură securitatea sînt, prin simpla lor existență, mijloacele prin care alte state sînt amenințate.”
Waltz a oferit un antidot solid pentru presupoziția facilă potrivit căreia deprinderile democratice sînt cu ușurință transferabile dintr-un loc într-altul. El propune reducerea insecurității globale, în locul efortului de a răspîndi democrația.
Deși există, fără îndoială, o anumită corelație între instituțiile democratice și deprinderile pașnice, sensul cauzalității e, aici, discutabil. Democrația este oare cea care a adus pacea în Europa după 1945? Sau umbrela nucleară americană, stabilirea granițelor de către învingători și creșterea economică finanțată prin planul Marshall sînt factorii care au făcut posibil ca Europa non-comunistă să accepte democrația ca pe o normă politică? Politologul Mark E. Pietrzyk susține că „numai statele aflate în relativă siguranță – politic, militar și economic – își pot permite să aibă societăți libere, pluraliste; în absența acestei securități, e mai probabil ca statele să adopte și să mențină – sau să revină la structuri de autoritate centralizate, coercitive”.
A doua ipoteză e că democrația e forma naturală de stat, pe care oamenii de pretutindeni ar adopta-o spontan, dacă li s-ar permite. Această ipoteză dubioasă face ca o schimbare de regim să pară facilă, întrucît puterile sancționatoare se pot bizui pe sprijinul entuziast al celor a căror libertate a fost îngrădită și ale căror drepturi au fost călcate în picioare.
Făcînd comparații superficiale între Germania și Japonia de după război, apostolii democratizării subestimează grandios dificultățile instalării democrației în societățile cărora le lipsesc tradițiile constituționale occidentale. Rezultatul dibăciei lor se pot vedea în Irak, Afganistan, Libia, Siria și în multe țări africane.
Teoria democratică a păcii e, înainte de toate, leneșă. Ea oferă o explicație facilă a comportamentului „războinic”, fără să țină cont de amplasamentul și de istoria statelor implicate. Această superficialitate duce la un exces de încredere, exprimat prin credința că pentru a vindeca o dictatură de regretabilele ei beteșuguri e suficientă o doză rapidă de sancțiuni economice sau de bombardamente.
Pe scurt, ideea că democrația e „portabilă” duce la o subestimare crasă a costurilor militare, economice și umanitare ale efortului de a răspîndi democrația în regiunile turbulente ale lumii. Pentru acest mod de a gîndi, Occidentul a plătit un preț colosal – și s-ar putea ca, în curînd, să-l plătească din nou.
Robert Skidelsky, membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick, a fost director neexecutiv al companiei petroliere private rusești PJSC Russneft, din 2016 pînă în 2021.
Foto: Woodrow Wilson
Copyright: Project Syndicate, 2022
traducere de Matei PLEŞU