„Faci sau nu faci;
nu există «cum»“

Una dintre strategiile pe care le folosește Ghiță, personajul principal al nuvelei „Moara cu noroc“ de Ioan Slavici, este cea a victimizării. Îmi place ca atunci cînd lucrez cu elevii cîte un text literar, să îl citesc în chei care permit o deschidere către dezvoltarea personală, prin accesarea unor mecanisme de conștientizare psihologică. Nu este prima dată cînd o spun, caut în textele literare modalități de descoperire a unor mecanisme prin care cititorul își poate dezvolta capacitatea de reziliență, de apărare, de conștientizare a propriei vulnerabilități, de autocunoaștere și de acțiune pozitivă asupra sinelui. Conștient că a luat‑o pe căi greșite, Ghiță își spune: „Ce să‑mi fac dacă e în mine ceva mai tare decît voinţa mea!? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşă în spinare: nimeni mai mult decît dînsul n‑ar dori să n‑o aibă“. Cu alte cuvinte, se victimizează, justificîndu‑și alegerile, de care nu ar fi, astfel, responsabil. 

În realitate, Ghiță este responsabil. Și spre asta duc analiza cu elevii, întotdeauna. Chiar dacă sînt alți vinovați pentru unele contexte în care ajunge el, responsabilitatea modului în care alege singur să se raporteze la aceste contexte îi aparține. 

Uneori, poți ajunge în viață în situații dificile. Fără să fi fost vinovat. Ghiță este, poate, într‑un fel, un astfel de caz. Că vina este a lui Lică, că este vina unor timpuri care pervertesc, poate. Dar responsabil este el. Pentru că oricînd poate să aleagă un alt punct de reper. Nu stă în picioare că evită responsabilitatea pentru situațiile în care se află deoarece nu știe cum să iasă din ele. Vorba lui Yoda din Războiul Stelelor: „Faci sau nu faci; nu există «cum»“.

Mă enervează Ghiță. Este unul dintre personajele cu care am o relație tensionată, cu multe controverse. Pentru că îi admiram dorința de depășire a condiției, îi admiram și puterea de muncă, și încrederea în sine, și valorile bune pe care și le asumase. Schimbarea (alegerea de a se muta la Moara cu noroc, pentru a dezvolta o afacere), onestitatea (manifestată în relațiile interfamiliale), vulnerabilitatea (prezentă o vreme în relația cu soția sa, Ana), curajul de a‑și proteja familia (față de Lică, inițial) sînt cîteva dintre valorile bune, măsurabile, care îi aduc beneficii imediate. Sînt valori constructive, ușor controlabile. Dar faptul că apoi alunecă înspre valori rele, distructive, iraționale (dorința de a fi bogat cu orice preț, căutarea puterii asupra celorlalți prin manipulare), care îl transformă într‑o copie mai palidă, mai lipsită de forță a lui Lică, mi‑l fac total antipatic. Însă ce m‑a enervat mereu a fost această încercare a lui de a pasa responsabilitatea. Asta îl face un personaj jalnic, nu doar unul fragil. Mă enervează că încercările lui de a se responsabiliza sînt jalnice, de asemenea. Uciderea Anei este cel mai penibil gest din existența lui. O omoară pentru că nu o poate ști rămasă vie, în urma lui. Și este responsabil de moartea ei, după cum este și vinovat de moartea ei. Ar fi putut, totuși, să nu fie nici vinovat, nici responsabil. Să aleagă o responsabilitate mai bună. Dar ce‑l distorsionează este tocmai tendința de victimizare. Responsabilitatea pe care și‑o asumă, în repetate rînduri, este tocmai cea izvorîtă din victimizare, nu una bazată pe valori pozitive.

Ghiță nu este o victimă a slăbiciunii sale. El nu este un om slab. Este un om care alege, treptat, să înlocuiască valorile bune cu valorile rele. Apoi se victimizează. Și ca o consecință firească, deși pretinde că nu este, ontologic vorbind, responsabil, își asumă responsabilități criminale. 

Ce vreau să spun cu toată această succintă privire asupra textului lui Slavici? În viață se întîmplă să fim în situații‑limită, cum spuneam mai sus. Vinovați sau nu, sîntem responsabili de modul în care ne raportăm la ele, de modul în care ieșim din ele. Uneori, greșim. Ieșim anapoda. Orice om cu scaun la cap va fi, categoric, destul de responsabil încît să nu iasă (de fapt, să se adîncească) prin crimă. Dar dincolo de o astfel de extremă, putem ajunge, uneori, să facem o alegere greșită. De care, firește, sîntem responsabili, nu este responsabil cel care e vinovat de situația în care am ajuns. Am fost dat afară de la serviciu, șeful meu este vinovat, dar dacă din acest punct eu ajung o epavă, abandonîndu‑mă în delăsare, responsabil sînt eu, nu fostul meu șef.

Dincolo de faptul că ceea ce vreau să fac este o pledoarie pentru predarea literaturii și din acest punct de vedere, al resurselor ei de facilitare a formării unor mecanisme psihologice care să permită reacții mai sănătoase în fața situațiilor dificile ale vieții, mai aplic, în încheiere, pilda aceasta a raportului dintre vinovăție și responsabilitate, atît asupra sistemului de învățămînt, cît și asupra fiecăruia dintre noi, cei care facem parte din el. Sistemul suferă de multă vinovăție. Multe vini ale sale vin din trecut. Și se fac vinovați de ele diverși actori, fie dispăruți, între timp, din sistem, fie activi încă în acesta. Dar nu prea mai contează, astăzi, decît faptul că cei de acum sîntem responsabili pentru ceea ce facem. Atît la nivel sistemic, cît și la nivelul colectivităților didactice mai mici, de la nivelul școlilor, respectiv fiecare dintre noi. Ce‑mi place, însă, este că literatura (și arta, în general) este cea care poate ilustra principiile acestea fără de care viața ar fi un haos mai mare decît este. Și de aceea trebuie să‑i dăm mai multă libertate de mișcare în școală, ca să poată apoi să și‑o manifeste și în afara ei. Să‑i dăm libertatea de a ne învăța să facem (poate și cum!), nu să nu facem. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.