Făbricuţa de cătuşe

De cînd mă ştiu ţara votează altfel decît mine. Nu ştiu de ce, poate ca să-mi facă în ciudă. Poate că ea are alte orizonturi: ţuică în loc de coniac, plapumă în loc de pled, mici în loc de salată. Alegerile mele personale sînt la fel de deznaţionalizate ca ale primilor copii de boieri români, trimişi acum aproape două secole la studii în Franţa şi Germania: cînd s-au întors acasă, le era jenă de şalvarii părinţilor, îmbrăcaţi comod după moda turcească. Îmi place tot ce ea ignoră. Nu-mi place tot ceea ce ea consumă în serie, în masă, cu poftă şi voie-bună. Cu excepţia aerului. Numai că de obicei pot să ignor asta. Dau muzica mai tare în căşti, trec repede peste canalele alea de cablu, îmi dau peste ochi cînd ei se duc, involuntar şi cu un instinct natural sănătos, pe coperta tabloidului. Pot să trăiesc în mijlocul naţiunii mele ca scafandrul în apă: cu un rezervor pe spate în care am înghesuit Barbu şi Cărtărescu, Defoe şi Le Bon, geometrie şi fizică, mirări şi OZN-uri, cinşpe gadgeturi şi trei amintiri din vacanţă. Ah, şi-am uitat: cîţiva oameni care nu fac nimic din ce spun sondajele că fac (aproape) toţi ceilalţi. Respir toate chestiile astea în vreme ce mă uit, prin ochelarii de scafandru aburiţi... O dată la patru ani însă, ţara are posibilitatea să-mi arate ea mie. Să-mi impună cheful ei. Numiţi-o dictatura majorităţii, democraţie participativă, impuls al mulţimii, tot aia e: băăă, tot la mîna noastră ajungi, băi filfizonule! Ne apropiem din nou de momentul ăsta. Şi după atîţia ani de democraţie, ştiu un lucru în plus: ţara îşi face cheful pentru că şi noi ni-l facem. Iar cheful nostru e să nu facem nimic. Nimic pentru ea, fireşte, aproape totul pentru noi. Invers decît a recomandat Kennedy, care ne îndemna acum cine mai ştie cîţi ani să ne gîndim la ce putem face noi pentru ţară, nu ce poate face ţara pentru noi. În aste două decenii ne-am făcut maşini şi chiar fabrici de maşini, conturi în bancă şi chiar bănci cu totul, frigidere şi magazine de frigidere. Avem mari întreprinzători şi moguli care se umflă în pene în lipsă de conturi, staruri de cinema adevărate, care ştiu drumul spre Hollywood, dar şi babe care cunosc doar drumul spre biserică. Avem tot ce are o democraţie adevărată în materie de decor, minus democraţia propriu-zisă, care între altele include sentimentul cetăţeanului că politica e treaba lui. Politica nu e treaba noastră. În continuare. N-avem nici un chef de ea: e murdară, e pătată, e cu interes. Interesul nostru? Nu e acolo, îl rezolvăm în cel mai bun caz cu o şpagă la politician, dacă sîntem chiar importanţi. Cînd nu, şpaga e un vot, în schimbul căruia ne aşteptăm la un tratament similar: un mic deranj. Politica, la nivel de individ, e redusă la idealismul furnicii: un gard, un răzor de flori, o parcare. Politica. Nu vă place cuvîntul ăsta. Nici mie, îmi aduce aminte de anii ’80 şi ştiţi foarte bine la ce mă refer. Activism? La fel, uzat de "ăia". Implicare? Blazat, l-au stricat ăştia cu Corporate Social Responsibility. Vedeţi, chiar să ne şi apucăm de treabă prezintă dificultăţi de limbaj. Nu mai vorbim de schedule: cînd să intru în politică? Înainte, după MBA? Odată cu primul milion? După majoratul copiilor? În seara asta? Ah nu, am recepţia aia la Marriott! Astea sînt calculele. Românii care au mai rămas în ţară, care mai contează la bursa caracterului, care ştiu să zîmbească fără să fure şi să se îmbogăţească fără să fie trişti, românii ai căror strămoşi au făcut ţara, ai căror bunici au făcut prostii, ai căror copii fac droguri, românii ăştia care au făcut ce-avem în materie de capitalism nu vor cu nici un chip să aibă de-a face cu România. Cu ţara aia care o dată la patru ani decide cine îi conduce. Dumnezeu ştie de ce nu vrem să luăm puterea. Însă chiar dacă avem o mie de scuze, tot trebuie să ne fie ruşine. Trăim într-o ţară liberă, în care fiecare şi-a făcut o făbricuţă de cătuşe. Ce să zic? Să le purtăm sănătoşi încă patru ani. Ca şi ţuica de Piteşti, sînt bune, că sînt de casă! Mai luaţi, unde vă grăbiţi aşa?