Exploratorii existenței
S-a făcut de multe ori observația că romanele importante pot descrie o anumită epocă sau anumite situații omenești mai bine decît orice alte studii, sociologice, istorice, politice sau economice. Asta deși, în mod paradoxal, romanele sînt ficțiuni, nu relatări. Și nu e vorba aici doar despre romanele istorice sau despre cele a căror acțiune este plasată în contemporaneitatea autorului. Franz Kafka, de exemplu, a descris situații care pe vremea lui nu se manifestau nici pe departe în deplinătatea lor. Ele au devenit cu adevărat recognoscibile de-abia după instaurarea sistemelor totalitare din Europa. Abia de atunci încolo mulți indivizi au început să trăiască în împrejurări care pot fi numite drept kafkiene(termenul intrînd chiar în limbajul curent).
În eseul său Arta romanului, scris cu peste trei decenii și jumătate în urmă, și tradus anul trecut în românește la Editura Humanitas, Milan Kundera reușește să explice într-un mod strălucit de ce romanele pot face asta.
Scriitorul expune regulile și evoluția romanului dintr-o postură autodeclarată de la început, de „practician”, căruia lumea teoriilor nu i-ar aparține. Și totuși, teoriile lui stau perfect în picioare. Poate că ideea cea mai importantă este că „romancierul nu este nici istoric, nici profet: el este un explorator al existenței”. Acesta explorează, cercetează „o situație posibilă a omului”. Iar un geniu precum Kafka, dacă tot l-am dat drept exemplu mai sus, poate intui și o posibilitate care se va petrece în viitor. „Romanul nu examinează realitatea – explică Milan Kundera –, ci existența. Iar existența nu este ceea ce s-a întîmplat, existența este cîmpul posibilităților omenești, tot ceea ce poate deveni omul, tot ceea ce este el capabil să facă.” Autorul eseului își ia în ajutor și un vers al conaționalului său ceh Jan Skacel, potrivit căruia nici „Poeții nu inventează poemele / Poemul e undeva, acolo înăuntru / De foarte, foarte mult timp el e acolo, / Poetul nu face decît să-l descopere”.
Avînd, ca și poetul, calitatea de descoperitor, romancierul trebuie deci să-și asculte propriile personaje, să se ghideze după logica lor. Dacă acestea sînt bine găsite, adică descoperite în mod autentic, vor avea o personalitate a lor distinctă și vor acționa în funcție de ea. Lumea lor se va crea aproape de la sine. Scriitorul nu trebuie decît s-o lase să se desfășoare, să nu intervină cu propriile opinii. Kundera amintește cazul lui Tolstoi care, într-o primă variantă, o schițase pe Anna Karenina ca pe o femeie antipatică, sfîrșitul ei fiind de-a dreptul meritat. Ulterior, autorul a făcut unele schimbări pînă la varianta cunoscută, iar Kundera crede că Tolstoi ar fi ascultat în cele din urmă de o așa-numită „înțelepciune a romanului” care diferea de propriile sale convingeri morale.
De altfel, Kundera e convins că „toți romancierii adevărați ascultă de această înțelepciune suprapersonală, ceea ce explică faptul că marile romane sînt întotdeauna ceva mai inteligente decît autorii lor”, iar concluzia lui memorabilă este că „romancierii care sînt mai inteligenți decît operele lor ar trebui să-și schimbe meseria”.
Pe baza acestor considerente, Milan Kundera reia și explică opinia lui Flaubert potrivit căreia un romancier trebuie să renunțe la rolul de om public (lucru și mai greu în zilele noastre decît pe vremea lui Flaubert). Ideea că autorul își poate submina opera dacă își expune public propriile idei e pe cît de subtilă, pe atît de puternică. „(...) romancierul nu este purtătorul de cuvînt al nimănui și vreau să împing această afirmație pînă la a spune că el nici măcar nu e purtătorul de cuvînt al propriilor sale idei”, spune Kundera. Într-adevăr, dacă e să considerăm romancierul ca fiind mai degrabă un descoperitor (al existenței) decît un inventator sau un creator, ideile proprii nu prea au ce căuta în romanele sale. Ele nu pot decît să perturbe logica internă a poveștii, ba chiar să sune fals.
Kundera nu extinde aceste observații și asupra altor acte artistice, dar cred că și în pictură, de exemplu, pot funcționa aceleași mecanisme. Nu degeaba se folosește formula de „căutare artistică”. Se poate spune că nici pictorul nu inventează, ci descoperă. Vede lucrurile într-un anume fel posibil, iar tablourile sale nu fac decît să descopere și pentru ceilalți această latură a lumii. Bineînțeles, și aici căutarea poate da greș, descoperirea poate fi autentică sau falsă, poate fi împărtășită sau nu.
Aș merge și mai departe, coborînd la o ocupație ceva mai utilitaristă, cea de jurnalist. Și acolo se poate pune problema de cercetare. Ziaristul adevărat e cel care caută realitatea (nu posibilitățile existenței de această dată). Personajele lui sînt chiar reale și adevărurile lor sînt cele care trebuie căutate și scoase în evidență (la fel și în operele de non-ficțiune). De multe ori vedem însă că ideile personale ale jurnalistului interferează cu lumea pe care ar trebui s-o prezinte, s-o descrie. Cu alte cuvinte, cercetătorul își tulbură propriul experiment. Cînd se întîmplă așa, aproape inevitabil apare o senzație de distonanță. Chiar și dacă ziaristul își expune public ideile proprii, politice să spunem, în afara cadrului jurnalistic, tot riscă să-și decredibilizeze apoi demersurile (cercetările) jurnalistice. E o lecție pe care puțini o știu și chiar și mai puțini o aplică. De fapt, una din regulile oricărei cercetări e să i te dedici pur și simplu, pe cît posibil fără vreo părtinire. Revenind la romancieri, Kundera constată că Franz Kafka a reușit să întrevadă acea lume teribilă, kafkiană, în condițiile unei autonomii totale a romanelor sale față de politică, ideologie sau prognoze futurologice.