Există un stadion nou de fotbal în Ghencea. Pentru ce echipă?

Da, există, dar numai pentru unii. Pentru alţii, nu există. E ca şi cum n-ar fi, ca şi cum în mijlocul acelui cîmp din Ghencea ar fi doar un lan de grîu, sau o groapă ca a lui Ouatu, sau vidul cosmic. Asta pentru că ne încăierăm pe ţara asta şi pe trecutul ei ca o haită de cîini pe un biet jogger ieşit la alergare. Mişcarea înseamnă viaţă, urla un slogan. Cînd nu înseamnă moarte. Grupuri mari de oameni se mişcă haotic, înnebuniţi de lipsa de reguli, de bună-cuviinţă şi onestitate care loveşte fotbalul românesc. Acest sport îmbie la corupţie pe tot globul, dar la noi, grefat pe o societate ca un magazin cu vitrina spartă din care toţi se servesc, e de-a dreptul caz de studiu clinic. A fost odată Steaua, care n-a mai fost cînd statul totalitar a lăsat-o pe mîna şmecherului financiar. Ca să nu dispară, a fost argumentul. Şi n-a dispărut. Dimpotrivă, s-a înmulţit, ca-n Biblie. Acu’ Steaua „e” două. Una care a moştenit locul din prima ligă şi o mulţime de admiratori, şi alta care a tîrît-o prin procese fără număr, i-a luat emblema, numele şi se pregăteşte să-şi adjudece şi palmaresul. În plus, a căpătat de la darnicul stat român (darnic cu cine merită, desigur, nu pentru cei care muncesc ca proştii) o arenă de se învîrte după soare. Balamucul e că şi cealalată „Steaua”, FCSB, vrea să joace acolo. Dar generalii invizibili nu o lasă. Zic că n-au cum legal. Nu-i nimic, le-a zis Ciolacu-PSD, vă fac eu lege, să văd dacă vă mai opuneţi. Fanii Steaua Armatei au tăbărît pe el somîndu-l să nu dea stadionul pe mîna unui, citez, „puşcăriaş” (Becali George) pe care îl acuză de furt de identitate. Petrecerea continuă. Fiecare cu Steaua lui. Fiecare cu România lui. Ce nu pricep nici unii este că nici una nu e Steaua cu adevărat. Steaua aceea, cea mai bună echipă din Europa în ’86, Steaua lui Ienei, Piţurcă, Duckadam, Bölöni, Balint, Lăcătuş, Stoica, Bumbescu, Majearu nu mai există. A fost despicată, hăcuită. Şi nu e nimeni nevinovat în această execuţie publică. Becali, se dovedeşte în Justiţie, n-a luat toată Steaua în 2003, ci doar lotul şi locul în competiţie. Aşa cum vinzi o tarabă fără firmă. Şi oricum n-a luat-o cu japca, i-a fost dată. De cine? De – ’trăiţi! – bravii noştri militauri de birou, cu lefuri groase şi pensii babane. Care acum se fac că n-au făcut. Şi zic, în esenţă, că FCSB nu există. Deci nici stadionul nu există pentru ea. În toată povestea asta, demni de compasiune sînt fanii celor două cluburi. Două precupeţe se ceartă la etaj, iar lor le cad ghivecele în cap. Dar… bucuroşi le-or duce toate. Că aşa ne învaţă poeziile de căpătîi. De e pace, de-i război, noi ne batem noi cu noi.