Excepționali ce sîntem
„Dom’le, oameni mai necivilizaţi ca românii n-am mai văzut, iete cum parchează, eu vă zic, cînd plec în concediu, dacă e în străinătate, eu am grijă să nu fie români în staţiune, aşa sîntem noi, neamul ăsta, înapoiaţi. Vai de mama noastră.“
Aţi auzit, cred, de mii de ori, în zeci de variante, pe sute de teme, jelania de mai sus. O auzi la taximetrişti, o citeşti în presă, o discuţi cu amicii. Obsesia bunei imagini în străinătate străbate amarnic mare parte a discursului public sau privat românesc. Ne trec transpiraţiile de indignare cînd, pe o stradă centrală a Vienei, auzim pe cineva vorbind mai tare la telefon, în româneşte, trăncănind vrute şi nevrute. Dacă am auzi vreun „Yo, dude, whazzup?“ ne-ar amuza. Ştim replica din filme, nu ne-ar deranja prea tare, chiar dacă ar fi rostită cu glas tare în catedrala Saint Paul din Londra.
Recunosc, am şi eu micile mele obsesii în materie de colegi de vacanţă. De exemplu, mă interesez dacă, în staţiunea în care mă duc, sînt mulţi englezi. Am păţit-o în Spania, de cîteva ori. I-am urmărit cu gura căscată cum defilează pe la patru dimineaţa (ne treziserăm din somn, nu puteam dormi de atîta vacarm), dinspre cluburi spre oriunde. Beţi (bete) morţi (moarte), urlînd din toţi rărunchii felurite zicături din folclorul sudului Londrei, luînd la ţintă cu sticle goale maşinile din parcări (în special cele cu număr de Franţa, deşi nu aş zice că italienii ar fi fost menajaţi). Dimineaţa îi găseam pe aleea din faţa hotelului, dormind buştean, strîngînd tandru în braţe cîte o sticlă de tărie, pe jumătate goală. Cîte unul (una) mai dormea sub pod, visînd frumos la următoarea doză. Seringa precedentei atîrna goală, în venă. Turiştii englezi sub 24-25 de ani îmi par cea mai stranie specie contemporană de călători. Pentru ei, preţurile unui sejur în străinătate sînt nimica toată. Noi, românii, plătim în medie dublu faţă de cît îl costă pe un londonez un concediu în acelaşi hotel, în aceleaşi condiţii. Prin urmare, clasele de jos îşi pot permite sejururi în hoteluri peste medie.
Nu am pomenit din întîmplare cuvîntul „clasă“. La Londra, diferenţele între cei cu bani şi cei fără, între cei educaţi şi cei certaţi cu şcoala, între cei crescuţi cu frica lui Dumnezeu şi huligani îmi par cele mai vizibile, prin comparaţie cu orice altă capitală europeană. Aduc argumente dintre cele mai frivole. Intraţi într-un magazin, pre numele lui Fortnum&Mason. Acolo, totul demonstrează distincţie, tradiţie, calm, educaţie, rafinament, clasă. Vînzătorii sînt numai între două vîrste şi par scoşi direct din Forsythe Saga. Marfa din magazin este cu totul altceva decît în Sainsbury, Debenham’s sau H&M. Nu am văzut nouveau riches pe acolo. Nici britanici, nici de aiurea (Rusia, în primul rînd). Probabil că aceştia din urmă îşi dau întîlnire la Harrod’s. Diferenţele de clasă sînt vizibile, cu ochiul liber, pe stradă. Englezoaica middle class se îmbracă mai degrabă prost. Gustul în materie de îmbrăcăminte nu reprezintă punctul forte al doamnelor care trăiesc într-una din capitalele mondiale ale shopping-ului (totuşi).
Apoi, dacă tot nu credeţi că Anglia e bine stratificată social, faceţi o plimbare prin Soho, în oricare seară de week-end. Puşti beţi mangă, urlînd ca toate alea, îmbrăcaţi ca nişte mutanţi, populează zona, cu zecile de mii. Beau cîte o bere într-un pub, alte două în altul. După cinci pub-uri sînt zmei! Sar pe capotele maşinilor, fac semne deocheate trecătorilor mai în vîrstă şi, ca gest suprem, realizează suprema figură a distracţiei în locuri publice: the full moon. Adică, lăsatul pantalonilor în jos şi arătatul dosului spre cine se potriveşte să fie în zonă.
Englezul adolescent din Soho se mută, peste vară, în Spania, Grecia, Portugalia, Cehia, Ungaria. Pe unde trece, lasă localnicilor amintiri de neşters: mai devastează cîte o cîrciumă, mai dă foc unei pădurici, mai distruge o plajă. Prin comparaţie, amărîtele de ţigănci din România care cerşesc pe lîngă Sagrada Familia sau în metroul parizian reprezintă o biată pată de culoare. Dar cîtă cerneală curge pe la noi prin ziare, cîtă cenuşă ne punem în cap, cîtă disperare pentru imaginea ţărişoarei, cît prilej de strîmbat superior din nas!
Pentru mine, Anglia este ţara lui Churchill şi a doamnei Thatcher, a lui The Economist (cel mai bun săptămînal din lume) şi a BBC-ului (mama tuturor televiziunilor publice). A Beatles-ilor şi a lui Sting. Ba chiar şi a lui Jamie Oliver, de ce nu? Cu toate acestea, voi continua să îi evit pe tinerii englezi în concediu. Îşi fac, oare, englezii probleme pentru imaginea ţării lor? O conta părerea mea, a unui cetăţean al unei ţări mici din partea aialaltă a Europei? Impregnaţi de trecutul imperial şi de statutul de mare putere, mai au răgaz să îşi pună întrebări legate de comportamentul tinerei lor generaţii? Din plin. Ziarele scriu, televiziunile organizează dezbateri. Unele dintre ele sînt pătimaşe, altele sînt doar pline de umor. Seriale de televiziune precum Little Britain sau Yes, Prime Minister, exportate în toată lumea, sînt doar reflexia vizibilă în exterior a acestei obsesii privind imaginea naţiei lor în lume. În plus, în Anglia nu există socluri. Eşti (ai fost) o persoană cunoscută, importantă pentru ţară? Treci la refec. Scenariştii şi ziariştii englezi nu au simţul sfinţeniei. Nu există „poeţi nepereche“ (deşi Shakespeare, mă-nţelegi, ar fi englez) sau voievozi canonizaţi. Autoironia pare a fi virtutea supremă.
Asemănarea dintre români şi englezi este subiectul discuţiei, adică preocuparea pentru imaginea ţării. Diferenţele ţin de stilul în care se discută, de felul argumentaţiei şi de cantitatea disponibilă de simţ al umorului. Ţin, pînă la urmă, de siguranţa de sine. Care calitate pare lipsă la apel în majoritatea spiciurilor autohtone. Prin urmare, drept compensaţie, făcurăm cum făcurăm şi inventarăm bubulii lui Coruţ, statul cu pieptul la hotarele Creştinătăţii, precum şi energia cosmică dimprejurul Sarmisegetuzei.
„D’aia ne-au băgat în Uniune, dom’le, că sîntem piaţă de desfacere. Ne bagă pe gît toate porcăriile lor cu E-uri şi fabricile noastre le-au băgat în faliment. Dar le e frică de noi, că sîntem mai harnici. Păi, românul cînd ajunge la ei, rupe piaţa. Munceşte pe brînci, mai ieftin şi mai bine ca ai lor. Şi e şi mai priceput.“
Pe asta o ştiaţi? Sînt sigur că da.