Examen de licență cu Leruța

9 iunie 2021   PE CE LUME TRĂIM

După un an de muncă predominant online, încep să am nostalgii stranii legate de întîmplări din perioada școlii onsite. Spun „stranii”, pentru că, la vremea petrecerii lor, ele au avut darul să mă șocheze. Azi însă, curios, mi le amintesc cu duioșie. Episodul examenului de licență cu Leruța reprezintă un astfel de moment. Prin vara lui 2018, un reputat psihiatru ne-a contactat pe noi, angliștii din Universitate, cu o solicitare neobișnuită. A venit personal la Catedră (unde ne strînseserăm cu toții, fremătînd de interes) și, cu un aer conspirativ, ne-a rugat să-l ajutăm în tratarea unui caz. „Cazul” era fosta noastră colegă (pe atunci, deja pensionară), prof. dr. Leruța Necas. Stingherit, insistînd că dorește discreție, doctorul ne-a comunicat faptul că Leruța suferea de „complexul Mesia”, aflîndu-se în grija lui de mai mulți ani. Ne-a explicat pe scurt specificitatea acestei maladii. Bolnavul se crede un erou (mesianic), a cărui menire pe Pămînt rămîne salvarea semenilor. Cu orice preț și în orice condiții. Eu observasem ceva la Leruța încă din anii cînd ea mai activa. Era mama studenților năpăstuiți sau, mai degrabă, presupus năpăstuiți – cei care inventau tragedii personale pentru a-și promova examenele. Doamna Necas le oferea credit nemijlocit și îi lua sub aripă, luptîndu-se ca o leoaică dezlănțuită, cu „sistemul”, pentru izbăvirea lor. În final, nu îndrăzneai să mai zici nimic și treceai nota 5 în catalog, cu mînă tremurîndă, sub privirile aspre ale Leruței. În spatele protectoarei providențiale, dezmoșteniții soartei, încolonați militărește, făceau plecăciuni spasmodice, șuierînd: „Săru’ mîna! Săru’ mîna!”.

Acum chestiunea era gravă, ne-a avertizat psihiatrul. Profesoara bănuia că meseria sa de (fost) dascăl avea conotații transcendente. Îi fusese hărăzită pentru a salva perifericii de la colaps. De aceea, se pare, după ieșirea la pensie, Leruța se apropiase de grupurile de homeless people din urbe, cărora le preda, pe străzi, în limba engleză, cursuri despre Shakespeare, Defoe, Swift, Austen, Dickens, Hardy, Conrad, Woolf, Joyce, Fowles, Lodge și alții. Doctorul a mărturisit că încurajase entuziasmul educațional al pacientei sale. Bolnavul lăsat să se manifeste în universul lui imaginar, ca și cum ar fi în cel real, are șanse mai mari de „trezire” decît cel scos brutal din propriile-i halucinații, ne-a asigurat medicul. La prelegerile stradale ale doamnei Necas au participat zeci de amărîți – ieșiți de prin boschete, canale și fundături. Mulți cică și-ar fi luat, asiduu, notițe. Toată agitația a durat fix patru ani (Leruța nu agrea deloc modelul academic „Bologna”, de trei ani, așa încît și-a convins „corpul studențesc” să accepte formula de învățămînt de tip vechi). Culmea, psihiatrul s-a declarat mulțumit, sperînd că, la sfîrșitul ciclului didactic, pacienta, convinsă că a eliberat lumea prin profesorat, se va liniști. Calcul greșit! Leruța a cerut o încheiere legitimă pentru promoția ei de „angliști”: cu examen de licență în toată regula! Aici interveneam noi, a constatat doctorul abătut. Trebuia să-l sprijinim, pentru binele colegei noastre. Mai precis, trebuia să organizăm un examen fals de susținere a tezei de licență, în care Leruța (ca îndrumător științific) și „absolvenții” săi (în postură de candidați) să fie personaje principale.

Ne-am uitat lung unii la alții, dar contextul nu permitea nuanțe. Doamna Necas ne fusese tuturor profesoară. Eram obligați să o ajutăm. Am organizat așadar, în scurt timp, un examen de susținere a lucrărilor de licență ca la carte. Psihiatrul, solidar, a hotărît să stea alături de noi pe parcursul derulării evaluării. Eu, norocos din fire, m-am procopsit președinte de comisie. Leruța, fericită, a luat loc în sală, în calitate de coordonator… Apoi au început să apară, rînd pe rînd, „candidații”. Mi-i amintesc clar pe soții Buric (au intrat, ținîndu-se de mînă și țopăind ca doi cintezoi, s-au oprit o secundă, au rînjit cu un fel de afecțiune universală, după care au ieșit iute, cu salturi grotești), pe frații siamezi Tătănică (erau lipiți spate-n spate și aveau, amîndoi, forme de strabism sever; mai întîi, s-a întors Jenică înspre noi și a spus ceva similar vocabulei „Îngî”, iar, ulterior, Tăică a rostit „Îgnî”, ceea ce demonstra, confrom explicației doctorului, că se raportau unul la altul precum imaginile din oglinzile răsturnate) și pe Nea Porfir (a venit întunecat, a strigat „Ffff-uck yyy-ou!” și a plecat furtunos). Ca „președinte” al „comisiei”, am considerat că trebuie să plusez (terapeutic) și le-am comunicat tuturor: „Perfect! Nota zece!”. Am văzut-o pe Leruța zîmbindu-mi languros. Medicul însă, îngrijorat, s-a aplecat către mine și mi-a șoptit: „Aveți grijă ce spuneți! Pacienta Necas suferă și de o variantă de sapiosexualitate, adică e atrasă de bărbații deștepți, a căror deșteptăciune se verifică tocmai prin aprecierea muncii ei intelectuale. Să nu facem și o căsătorie de formă acum!”.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.

Mai multe