Evoluția strategiei americane față de China
În cadrul noii sale strategii naționale de securitate, administrația președintelui american Joe Biden recunoaște că Rusia și China reprezintă, fiecare în parte, o provocare diferită. În vreme ce Rusia „este, prin războiul său brutal de agresiune, un pericol iminent la adresa sistemului internațional liber și deschis”, China e unicul concurent al SUA „care intenționează să remodeleze ordinea internațională și care are, în tot mai mare măsură, capacitatea economică, diplomatică, militară și tehnologică de a atinge acest obiectiv”. De aceea, Pentagonul se referă la China ca la o „provocare în creștere”.
Acum, după ce președintele chinez Xi Jinping s-a folosit de cel de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist Chinez (PCC) pentru a-și consolida puterea și pentru a promova obiectivele sale ideologice și naționaliste, merită să trecem în revistă evoluția strategiei americane față de China. Unii critici văd situația de azi ca pe o dovadă că președinții Bill Clinton și George W. Bush au fost naivi atunci cînd au recurs la o strategie a „dialogului” și i-au oferit Chinei calitatea de membru al Organizației Mondiale a Comerțului (OMC). Dar, chiar dacă optimismul față de China a fost exagerat cu douăzeci de ani în urmă, nu a fost vorba neapărat de naivitate.
După Războiul Rece, SUA, Japonia și China erau cele trei mari puteri din Asia de Est, iar un realism de bun-simț sugera că SUA trebuia să-și reînnoiască alianța cu Japonia, și nu să o minimalizeze, ca pe o relicvă vetustă a epocii de după cel de-al Doilea Război Mondial. În 2001, cu mult înainte de admiterea Chinei în OMC, administrația Clinton a reafirmat alianța SUA-Japonia, care rămîne piatra de temelie a strategiei lui Biden.
Clinton și Bush au realizat că o izolare a Chinei, în stilul Războiului Rece, ar fi imposibilă, deoarece alte țări, atrase de uriașa piață chineză, nu ar fi sprijinit o astfel de inițiativă. De aceea, SUA au urmărit să creeze un mediu în care puterea în creștere a Chinei să-și poată revizui atitudinea. Continuînd politica lui Clinton, administrația Bush a încercat să convingă China să contribuie la bunurile și la instituțiile publice globale, comportîndu-se – după cum spunea Robert B. Zoellick, fostul secretar de stat adjunct al SUA – ca o „parte responsabilă”. Era vorba de o politică „a dialogului, dar și a prevenirii riscurilor”. Deși promovarea unei politici de echilibru între putere și dialog nu garanta, evident, o prietenie chineză, ea menținea posibile diverse scenarii, altele decît ostilitatea totală.
A fost oare politica dialogului o greșeală? Cai Xia, o fostă profesoară la Școala Centrală de Partid a PCC, crede că da, explicînd cum „interesele fundamentale ale partidului și mentalitatea sa de bază – aceea de a se folosi de SUA, rămînînd totodată ostil față de America – nu s-au schimbat în ultimii 70 de ani. La celălalt pol, începînd cu anii 1970, cele două partide politice ale SUA și Guvernul american au avut mereu intenții nerealist de bune față de regimul comunist chinez, sperînd cu ardoare că acesta va deveni mai liberal, chiar democratic, și o putere globală «responsabilă»”.
Cai are dreptate, atunci cînd evaluează strategia politică ce a început cu vizita în China a președintelui american Richard Nixon, în anul 1972. Dar unii dintre cei care au descris politica dialogului ca fiind naivă ignoră faptul că „prevenirea”, sau polița de asigurare, a avut întîietate, și că alianța SUA-Japonia se menține puternică și în zilele noastre.
Desigur, au existat cîteva elemente de naivitate, cum ar fi faimoasa previziune a lui Clinton potrivit căreia efortul Chinei de a controla Internetul va eșua. El credea că o astfel de intenție ar fi ca și cum ai încerca să agăți o bucată de piftie într-un cui – dar acum știm că „marele firewall” chinezesc funcționează destul de bine. Și, privind în urmă, e clar că administrațiile Bush și Obama ar fi trebuit să depună un efort mai mare pentru a sancționa eșecul Chinei de a se conforma spiritului și legilor OMC.
În orice caz, epoca Xi a spulberat vechea speranță că o creștere economică rapidă ar duce la un grad mai mare de liberalizare sau chiar la democratizare. Pentru o vreme, China a îngăduit o libertate de mișcare mai mare, mai multe contacte cu străinătatea, o gamă diversificată de opinii exprimate în presă și dezvoltarea unor ONG-uri – chiar și a unora active în domeniul drepturilor omului. Dar toate aceste libertăți au fost, între timp, abolite.
Au fost oare greșite presupozițiile care au stat la baza politicii dialogului? Înainte să-și ocupe posturile, doi dintre înalții oficiali responsabili cu noua strategie a administrației Biden scriau că „principala eroare a fost presupunerea că strategia dialogului ar putea aduce schimbări fundamentale în privința sistemului politic, economiei și politicii externe a Chinei”. Un țel mai realist, conchid ei, ar fi obținerea „unui regim stabil de coexistență lucidă, în termeni favorabili intereselor și valorilor SUA”.
În cele din urmă, echipa lui Biden are dreptate să constate că nu poate impune schimbări fundamentale în China. În primul deceniu al acestui secol, China evolua încă în direcția unei deschideri, moderații și pluralizări în creștere. „În 2012, cînd dl Xi a preluat conducerea, China se afla în plină schimbare” – remarca The Economist. „Clasa de mijloc creștea, firmele private înfloreau și cetățenii comunicau pe rețelele sociale. Acolo unde un alt conducător ar fi putut vedea oportunități, dl Xi vedea numai amenințări.”
Chiar dacă Xi era produsul previzibil al unui sistem de partid leninist, problema duratei rămîne deschisă. Teoria modernizării – și experiența din lumea reală a Coreei de Sud și a Taiwanului – sugerează că, atunci cînd venitul pe cap de locuitor se apropie de 10.000 de dolari, apare o clasă de mijloc și autocrația devine mai greu de menținut decît în contextul unei societăți țărănești sărace. Dar cît de mult durează un astfel de proces? Marx susținea că durează mult; Lenin, mai nerăbdător, credea că evoluțiile istorice poate fi accelerate de către o avangardă care preia controlul asupra societății. În pofida discursului marxist-leninist al lui Xi, în China de azi, Lenin prevalează indiscutabil asupra lui Marx.
A dat oare greș strategia dialogului, atunci cînd s-a așteptat ca o schimbare semnificativă să survină deja după două decenii, și nu abia după o jumătate de veac sau chiar mai tîrziu? Merită menționat, vorbind de generațiile care s-au succedat la conducerea PCC după Mao Zedong, și faptul că Xi e doar al cincilea președinte. După cum susținea expertul în China Orville Schell, „e condescendent să presupui că cetățenii chinezi se vor mulțumi doar cu bunăstarea și puterea, în lipsa acelor dimensiuni ale vieții pe care alte societăți la consideră îndeobște esențiale pentru ființa umană”.
Din nefericire, factorii de decizie politică se află întotdeauna sub presiunea timpului și trebuie să formuleze obiective strategice „pentru aici și acum”. Ceea ce Biden a reușit cu bine. Rămîne de văzut dacă el va putea implementa și în anii care urmează politicile sale, într-o manieră care să nu excludă posibilitatea unor scenarii viitoare mai optimiste, fie ele și foarte îndepărtate.
Joseph S. Nye, Jr., profesor la Universitatea Harvard şi fost vice-secretar SUA al Apărării, e autorul, printre altele, al volumului Do Morals Matter? Presidents and Foreign Policy from FDR to Trump (Oxford University Press, 2020).
Copyright: Project Syndicate, 2022
traducere de Matei PLEŞU