Evitabila creștere a extremei drepte germane
Recentele alegeri din Suedia și din Italia au arătat că populismul de extremă dreapta se menține în creștere pe întinsul Europei. Dar nu și în Germania, unde partidul de extremă dreapta Alternative für Deutschland (AfD) are, deocamdată, un succes neînsemnat.
O posibilă explicație pentru rezistența germană față de creșterea populismului ar fi că, spre deosebire de partidele de extremă dreapta care au cîștigat teren în alte părți ale Europei, globalizarea a avut un rol minor în ascensiunea grupării AfD. Acest partid a devenit o forță electorală la multă vreme după ce globalizarea ajunsese la un punct de maxim în Germania, iar succesele sale sînt în mare parte limitate la landurile din fosta Germanie de Est (RDG).
Înainte ca AfD să apară, în 2013, ca un partid anti-euro care se opunea acordării de ajutor financiar Greciei, Germania nu avea o mișcare populistă de extremă dreapta redutabilă. În condițiile în care cota raportată la PIB a comerțului exterior se afla deja în stagnare după criza financiară din 2008, partidul s-a reorientat rapid și s-a axat pe xenofobie și politici anti-imigrație.
Traiectoria politică a AfD reflectă popularitatea sa în estul Germaniei, unde partidul a cîștigat 27,5% și 23,5% din voturi în Saxonia și, respectiv, Brandenburg – aproape dublul cotei sale din landurile vest-germane.
Rădăcinile acestei disparități se află în perioada de dinaintea reunificării din 1990 a țării, cînd Guvernul vest-german a liberalizat peste noapte legăturile comerciale cu Germania de Est.
Marca est-germană (Ostmark) a fost convertită la Deutsche Mark, la un curs de 1:1, ceea ce a făcut ca salariile din Est să crească la o valoare de 70% din nivelul salariilor vest-germane, deși productivitatea Germaniei de Est reprezenta doar 30% din cea vestică.
Ca urmare, sectorul manufacturier est-german a intrat aproape imediat în faliment.
Reunificarea Germaniei, modelată pornind de la o falsă narațiune, potrivit căreia Germania de Est nu avea „nimic de vîndut” într-o economie de piață, a marcat începutul dezindustrializării RDG, care a dus nu numai la pierderi de locuri de muncă, dar și la o pierdere colectivă a stimei de sine. Scăderea nivelului de trai și resentimentele izvorîte de aici i-au conferit extremei drepte putere.
Dar globalizarea în sine nu a jucat un rol major în ascensiunea AfD din estul Germaniei. Germania de Est a devenit o economie de facto închisă, după căderea Zidului Berlinului, expusă minimal comerțului internațional sau imigrației. E posibil ca provincialismul să fi contribuit la creșterea sentimentelor anti-imigrație: s-a dovedit că lipsa interacțiunii cu străinii încurajează xenofobia. Un studiu din 2017, bunăoară, a evidențiat faptul că, în zonele cu o densitate ridicată de refugiați, procentul voturilor în favoarea AfD este mai scăzut.
Un alt motiv pentru care Germania nu a avut același sentiment de ostilitate față de globalizare, precum SUA sau alte țări cu venituri ridicate, e faptul că ea nu a suferit aceleași prejudicii economice ca alte state. „Șocul chinez”, în urma admiterii Chinei în Organizația Mondială a Comerțului în 2001, a avut un impact profund asupra pieței de muncă și a salariilor din SUA, mai ales pentru muncitorii din sectorul manufacturier, ducînd la un declin al locurilor de muncă din acest sector și contribuind la alegerea fostului președinte Donald Trump, în 2016. Piața de muncă germană, în schimb, nu a fost afectată în aceeași măsură de boom-ul exporturilor chineze.
Economia germană s-a descurcat mai bine decît economiile altor țări dezvoltate, deoarece producătorii autohtoni s-au confruntat în mai mică măsură cu competiția importurilor din China, care au crescut cu 14% din 2000 pînă în 2010, față de 25% în SUA.
În plus, importurile germane din China erau preponderent bunuri importate anterior din alte piețe low-cost, precum materiale textile, cauzînd pierderi de locuri de muncă în țări precum Grecia și Turcia, dar nu în Germania. De asemenea, efectul creșterii importurilor din China era puternic compensat de o amplificare masivă a exporturilor germane către Europa Centrală și de Est, ceea ce a dus la o creștere a locurilor de muncă în sectorul manufacturier.
În sfîrșit, Germania a cunoscut o creștere masivă a exporturilor către China, compensînd astfel creșterea importurilor chineze. Exporturile germane către China aproape s-au dublat după criza financiară din 2008, datorită cererii pentru utilaje, chimicale și mașini germane din rîndul producătorilor și clasei mijlocii înfloritoare din China.
Dar roadele acestei creșteri comerciale nu au fost distribuite echitabil. Extinderea rețelelor de producție în Europa Centrală și de Est, unde forța de muncă era mai ieftină, a dus la o scădere cu 30% a costului unitar al forței de muncă între 1995 și 2012. Germania a fost singura țară europeană care a avut parte de o astfel de scădere, deoarece amenințarea relocării la vecinii estici a alterat echilibrul puterii dintre sindicate și angajatori, ducînd la o descentralizare a negocierii salariale și la o slăbire a forței de muncă organizate. Chiar dacă această „moderație salarială structurală” (Lohnzurückhaltung) a fost blamată pentru scăderea salariilor, ea a contribuit totuși la creșterea competitivității Germaniei.
Războiul din Ucraina și perturbările lanțurilor de aprovizionare cauzate de pandemie au vestit o nouă eră a deglobalizării și a repatrierii lanțurilor de producție (reshoring). Presupunînd că estul Germaniei reușește să se reindustrializeze și să devină o forță în materie de tehnologie verde, doleanțele care au alimentat ascensiunea AfD ar putea să devină de domeniul trecutului.
Dalia Marin, profesor de Economie internațională la Școala de management a Facultății Politehnice din München, este bursier cercetător la CEPR (Centrul pentru Cercetare în Politică Economică) și bursier nerezident la Bruegel (Brussels European and Global Economic Laboratory).
Copyright: Project Syndicate, 2022
traducere de Matei PLEŞU