Evaluarea morală

Am apreciat mereu flexibilitatea în abordarea noțiunilor etice și, cu precădere, i-am prețuit pe filozofii care nu cred în rigiditatea hermeneuticii morale. Se află, în acest detaliu, un semn de înțelepciune în adevăratul sens al cuvîntului și, totodată, un indiciu de maturitate existențială. Rețin o excelentă observație a lui Andrei Pleșu, din Minima moralia, conform căreia reflexul etic nu se regăsește într-un punct fix, imuabil, ci în iradierea sa, adică, geometric vorbind, într-o linie dreaptă, în interiorul căreia „punctul“ inițial va fi „nuanțat“ de alte „puncte“ complementare, se va „umaniza“ prin urmare, adaptîndu-se la complexitatea (contradictorie) a vieții însăși. Astfel, conduita morală devine un exercițiu al „intervalului“, o expresie a dinamicii istorice, și nu o dogmă a împietririi spirituale. Admitem cu toții, empiric, acest lucru, în tumultul de zi cu zi. Recunoaștem că, prea des, binele și răul nu există, bogumilic, în stare pură, ci în melanjuri periculoase, infinitezimale, de unde, odată intrat, mai poți ieși cu bine doar prin inspirație norocoasă, pronie divină sau, da, nu trebuie să fim ipocriți, prin arta compromisului (pozitiv). În expresia lor existențială (și nu abstract-teoretică), albul și negrul se intersectează, generînd griul. De aceea, aș lega flexibilitatea judecății etice nu atît de individ, cît de context.

„Intervalul“ evaluării morale ilustrează așadar o chestiune de împrejurare și nu de persoană. Conduita insului – aici ne lovim practic de o banalitate – depinde, fundamental, de circumstanțele biografiei sale. M-am întrebat, încă din tinerețe, cum se naște, de pildă, un erou. Are el o predestinare mentală, psihică, genetică, socială – chiar neurologică, pînă la urmă (dacă tot am vorbit, nu demult, despre „creierul moral“ și am convenit că el există ori nu există, fiind, probabil, o construcție anatomică extrem de precisă)? Acum, la maturitate, tind să constat că mai degrabă nu. Un erou (după standardele clasice ale tipologiei: altruism necondiționat, spirit de sacrificiu, entuziasm vital, „nebunie“ manifestațională etc.) este creat de împrejurările în care îl plasează viața. Observăm, frecvent, că nu știm de ce sîntem capabili pînă cînd nu trăim o situație-limită. Perfect adevărat. Eroismul descrie o realitate maieutică. „Zace“, neștiut, în om, cerîndu-se „moșit“ în manieră socratică. „Moașa“ însă nu e altcineva decît istoria propriu-zisă. Ea „face“ și „desface“, prin provocările sale, ceea ce s-ar putea numi personalitatea eroică.

La fel se întîmplă cu fenomenalitatea etică. Situația (neprevăzutul, surpriza) determină comportamentul („conduita“) și nu invers. Desigur, creierul moral joacă un rol primordial în ecuație. În fond, acum se vede prezența sau absența lui. Contextul biografic prilejuiește, fără îndoială, gîndirea morală. Stranie rămîne natura impredictibilă a răspunsului etic la context. „Cuvioșii“ (aparenți) ai cotidianului liniar se pot trăda a fi, în situația-limită, de o devastatoare, tulburătoare imoralitate, pe cînd „păcătoșii“ standard, din viața obișnuită, dovedesc adesea, pe parcursul „clipelor astrale“, străluciri etice de diamant. Existența abruptă și contondentă deține o abilitate singulară. Aceea de a demasca falsa virtute, de a o stigmatiza ca viciu, și, pe meridianul axiologic diametral opus, de a întrona ceea ce, poate, a părut cîndva viciu drept incontestabilă virtute. Similar, prezumtiva lașitate din rutina biografică dezvăluie, uneori, nebănuite disponibilități eroice, în vreme ce bravura stereotipică s-ar putea arăta ca o penibilă atitudine de poltron în împrejurarea crucială.

Rigorile morale trebuie adaptate la contextul existențial și istoric. Îmi plac de aceea formulările juridice, din dreptul penal, precum „circumstanțele agravante“ ori, dimpotrivă, „circumstanțele atenuante“, întrucît ele acordă „credit“, cum ar veni, axiomei de mai sus. Nu ai cum să judeci, în actualitate, altfel decît la suprafață, adică într-o paradigmă universală a binelui și răului, conduita morală a unui context oarecare din trecut. Riști inadecvarea. Îți lipsește experiența revelatoare a istoriei acelui timp și, implicit, mecanica existențială a acelei lumi. Este de ajuns să-ți proiectezi propriile reacții comportamentale, din cinetica spațiului tău carevasăzică, în segmentul valorilor dispărute, pentru a înțelege ruptura mentală și, neîndoios, etică dintre etape. Prin noțiunea de saeculum, Tacit nu tipiza numai „mentalitățile“ diacroniei, ci și „moralitățile“ ei. Ca atare, în conduita morală și, mai ales, în judecarea sa corectă, devine necesar să rămînem în prezent, să ne raportăm, invariabil, la actualitate. Abia atunci vom avea parte de epifanii. Epifaniile, cum spuneam, eticii aparente și ale virtuților fariseice.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.