Eurosceptic de Dîmboviţa
Viaţa (era să zic "piaţa"!) intelectuală a României de azi este, orice s-ar zice, vie şi simpatică. Intelectualul român, ferit pentru totdeauna de problema tragicului, se plimbă îmbujorat printre teorii, idei, convingeri, păreri, mofturi, lecturi şi trenduri, ca printr-o grădină edenică, în care pomi miraculoşi cu coama plecată rodesc înţelepciune, izvoare ireale picură din văzduh şi iarba pură îi gîdilă, hedonic, talpa fină. Pe mine mă amuză, de pildă, curentul eurosceptic din România. Aţi sesizat, sînt sigur, că, printre intelectualii români, e trendy să te dai eurosceptic. Se combină subtil şi seducător un pic de tradiţie (puţine culturi conţin un scepticism de mai mare rafinament decît a noastră) cu un pic de elitism tip "contra" (sondajele arată un popor cu puternice opţiuni prointegrare şi ziarele arată o clasă politică integral dedicată Europei bruxelleze, aşa că, intelectual fiind, eşti aproape invitat să ai opinii eurosceptice) şi cu un pic de prestigiu (la noi, scepticismul e dovada raţiunii şi a inteligenţei, în vreme ce entuziasmul şi aprobarea euforică sînt văzute ca specii ale unui delir nefast, atribute ale proştilor). Dacă e cazul, dar nu e deloc obligatoriu, se adaugă şi oleacă de ortodoxism (nu strică niciodată) şi, după gust, puţin păşunism (gen "roşii ca ale noastre..."). Un cinic ar putea să comenteze apariţia euroscepticilor dîmboviţeni citînd vorbele marelui Nae Caţavencu, niciodată uitate în cultura română, care cerea faliţi autohtoni după ce constatase că mai toate ţările - "pînă chiar şi Austria..." - au faliţii lor. Ceva mai academic, am putea spune că euroscepticii noştri continuă tradiţia formelor fără fond, a acelui mimetism care - ne spune Maiorescu - e suspect din punct de vedere estetic, dar care - ne spune Lovinescu - e benefic din punctul de vedere al evoluţiei României moderne, pentru că exersarea formelor creează fondul. În orice caz, acum, la început de 2007, mie mi se pare că e complet ilogic să fii eurosceptic în România, din simplul motiv că o Românie în afara UE ar fi fost o Românie din care, pun pariu, cam 90% dintre euroscepticii de azi ar fi emigrat. Euroscepticismul se originează în Marea Britanie - ţară socotită şi acum patria euroscepticilor - pentru simplul motiv că, din punct de vedere economic, dar şi politic, e greu de spus dacă interesul Marii Britanii este mai bine promovat prin Uniune sau printr-o altfel de politică, independentă faţă de Europa şi, eventual, încă şi mai atlantică decît este acum. Curentul eurosceptic dominant în Norvegia, de pildă, are în centru faptul lesne de dovedit că regulile UE în materie de pescuit afectează interesele economice ale Norvegiei. În Elveţia, un întreg sistem bancar aduce prosperitate tocmai pentru că este ţinut la egală distanţă (sau la egală apropiere, dacă vreţi) faţă de euro şi dolar. Dar la noi, ce anume a stricat integrarea europeană? Agricultura? Industria? Viaţa politică? Educaţia? Sau poate justiţia? Ce anume mergea bine şi asigura României prosperitate înainte de 1995 (cînd am depus cererea oficială de intrare în Uniune) sau înainte de 2000 (cînd am început negocierile de aderare) şi, odată cu integrarea europeană, se pierde? La această întrebare, oricare dintre euroscepticii români are dificultăţi să răspundă. Sigur, sînt eurosceptici şi eurosceptici. Pe unii îi preţuiesc ca prieteni şi îi admir pentru o anumită astuţie şi pentru un fel de chutzpah refrişant. Pe alţii am încetat să îi mai ascult, după ce i-am auzit spunînd limpede că o apropiere de Rusia e preferabilă, pentru că Rusia ne ieftineşte gazele, iar Europa ni le scumpeşte. "Dacă integrarea europeană aduce sărăcie poporului meu, eu nu vreau Europa" - o frază pe care nu am inventat-o, ci am auzit-o la televizor, e drept, spusă de un politician, şi nu de un intelectual - este cea mai mizerabilă diversiune care se poate face acum. Dimpotrivă, UE este un pol mondial de bunăstare, iar pentru noi este o şansă echivalentă cu un miracol. Nicicînd României nu i s-a oferit un aranjament de prosperitate mai avantajos. Sigur că, dacă te afli la un nivel de trai bavarez ori suedez, chiar poţi să te plîngi de o oarecare scădere a prosperităţii şi gîndirea eurosceptică e perfect explicabilă. La noi însă, cînd în două treimi din gospodăriile ţărăneşti, zise "ferme", avem găuri în pămîntul din fundul curţii pe post de toalete şi avem, după statistici, cea mai puţin tehnologizată agricultură din Europa, să mai vorbeşti despre efectele negative ale integrării asupra "fermierilor" e de-a dreptul aberant. Însă exerciţiul intelectual al criticii integrării e binevenit. În fond, trebuie să avem propria voce în construcţia europeană şi - din cîte văd - e greu să o aibă politicienii noştri - oameni de o înspăimîntătoare mediocritate. Mi-e greu să găsesc astăzi un politician, de la putere sau din opoziţie, din Guvern sau din Parlament, a cărui viziune despre România europeană să poată fi minimal articulată. Prin urmare, intelectualilor le va reveni, în viitorul imediat, sarcina de a duce Europei contribuţia românească, adică acea sumă de idei critice şi constructive care pot intra în dezbaterea europeană. Un drăcuşor - total autohton, admit - nu mă lasă să închei fără să mă mai întorc, încă o dată, spre Patron. Vă amintiţi de Coriolan Drăgănescu, studintele revoluţionar de ieri, care a ajuns ciomagul odioasei represiuni de azi? Europa cunoaşte mulţi Coriolan Drăgănescu. Unul dintre ei este dl Jacques Chirac, chiar jumătatea "locomotivei" franco-germane, profesorul de europenism care punea la colţ România pentru a fi îndrăznit ca, într-o chestiune anume, să aibă altă viziune decît Franţa. Nu ştiu de ce lumea nu îşi mai aminteşte cît de eurosceptic era dl Chirac acum 30 de ani. În 1978, aflat în plin lansaj anti-Giscard, dl Jacques Chirac a scris pamfletul "Apelul de la Cochin", unul dintre cele mai antieuropene texte pe care le-am citit vreodată. "Apelul" este un discurs gaulist (adică, patetism nemăsurat plus nobil naţionalism plus metafore riguros dozate, toate amestecate într-o retorică flexibilă, presărată cu exclamaţii monosilabice) împotriva integrării europene a Franţei. Acel Chirac nu s-a sfiit să spună că LâUnion pour la Démocratie Française, partidul centrist al lui Giscard, este un "partid de alogeni" anume pentru că promova integrarea europeană. Aşa cum numele Jacques Chirac este, acum, în Panteonul eroilor integrării, aştept ziua în care numele celor mai devotaţi fii ai Europei de la noi vor fi Că... sau Cri... sau alt Cri... sau Io... sau...