European, deci paria
La sfîrşitul anului trecut, presseurop.eu a invitat 10 autori europeni, scriitori şi analişti, semnături cunoscute, dar şi noi voci, să scrie despre Europa. Cei care văd dincolo de succesiunea de evenimente, cei care îşi imaginează un alt viitor sau cei care trăiesc actualitatea ca fiinţe umane şi ca cetăţeni. A rezultat un dosar intitulat „Zece viziuni ale Europei“, realizat în colaborare cu Der Spiegel, The Guardian şi Respekt. Publicăm aici unul dintre articole. (N. red.)
Emigrasem de aproape doi ani la New York, cînd un bărbat, într-un bar din centrul Manhattan-ului, m-a numit Eurotrash (euro-gunoi). Cunoşteam termenul white trash (gunoi alb), dar îmi evoca asociaţii de idei care nu acopereau sensul acestei noţiuni, mă gîndeam la oameni de afaceri şi bancheri tineri şi zgomotoşi, care se comportă necivilizat în locuri publice. Eurotrash a fost o descoperire pentru mine. Ar fi trebuit să citesc mai des Bret Easton Ellis.
Snob, arogant şi fără să-mi fi găsit locul pe o parte sau alta a Atlanticului, astfel mă vedea acest american ameţit. Nu aveam nevoie de dicţionar pentru asta. Poate că spera că o să mă iau la bătaie cu el. Ceea ce mi se părea onorabil. Dar, încă din facultate, am descoperit că nici o insultă nu merita pierderea cîtorva dinţi. De obicei, cea mai bună soluţie este de a afişa un zîmbet prietenos. Şi asta este ceea ce am făcut. Dar cu greu mă gîndesc acum la Europa fără să-mi amintesc acest incident. Putem alege să devenim americani. Hyphenated identity (identitatea dublă) oferă multe posibilităţi. Sîntem coreeano-americani sau italo-americani sau scoţiano-americani. Pentru a deveni însă european, a trebuit să mă mut la New York.
Părinţii mei, născuţi în 1912 şi 1927 la Berlin, erau (şi sînt), dacă s-au identificat vreodată în acest sens, probabil europeni în plus de a fi evrei. Nu din idealism, ci de nevoie. Mama mea încercase în 1939 să ajungă în Cuba cu părinţii săi. Dar Cuba nu mai accepta refugiaţii evrei din Germania, America îşi închisese graniţele şi, astfel, mama mea şi familia ei au eşuat în Olanda. După război şi o şedere în mai multe lagăre de concentrare, ea s-a întors în Olanda, fără părinţi. A încercat să trăiască cîtva timp la Paris, unde a lucrat ca doică, la Buenos Aires, unde avea rude, şi în Israel, unde a fost chelneriţă, pentru a se întoarce în final la Amsterdam, chiar dacă nu se simţea acasă. Era, într-un fel, profund germană, dar nu şi-a pus niciodată întrebarea dacă să se întoarcă la Berlin sau nu. Era prea mîndră pentru asta. Europeană ca soluţie de retragere, chiar dacă ea însăşi nu s-ar fi numit astfel. Povestea tatălui meu este destul de similară. El a supravieţuit războiului în diferite ascunzători în Olanda şi, deşi se lăuda că vorbeşte limba olandeză mai bine decît majoritatea olandezilor, nu cred că se simţea olandez. În ultimii ani de viaţă se plimba, pentru motive pe care nu le înţelegeam prea bine, cu un manual de limba engleză în haina lui de piele neagră. Este adevărat că se născuse la Berlin, dar părinţii lui erau originari din Lemberg (acum Lviv) şi primul lui paşaport fusese emis de Imperiul Austro-Ungar. La fel şi pentru el: european, fiindcă nu avea altceva. Dar, spre deosebire de mama, el pronunţa cuvîntul şi cu o oarecare mîndrie. Cînd l-am întrebat într-o zi: „De ce nu pleci în Israel?“, el mi-a zis: „Eu sînt european“. Dificil, la Amsterdam, în anii 1970 să zici că, de fapt, eşti originar din Imperiul Austro-Ungar.
În zilele noastre, Europa este ceva suspect, o boală, în cel mai bun caz un muzeu, probabil un eşec. Oricine pretinde a fi european proclamă de fapt altceva: că este cosmopolit, fără domiciliu, un fel de trădător faţă de patria sa, un paria. Un prieten scriitor, care, ca şi mine, a plecat în Statele Unite, a spus: „Este mai uşor să iubeşti America atunci cînd nu locuieşti acolo“. Există o parte de adevăr în asta. Şi, deşi iubesc America, sau New York-ul, cel puţin, nu pot uita că Statele Unite au refuzat intrarea bunicilor şi a mamei mele. Nu cred că mă aflu la New York pentru a deveni american. Soarta m-a adus la New York şi, chiar dacă aş fi vrut să devin american, este exact locul unde sînt şi rămîn european, iar un paşaport american nu schimbă nimic.
Într-un eseu, Hannah Arendt a spus că evreul poate fi un paria conştient. Evreii pot, la o adică, să adopte statutul de paria, de care nu pot, oricum, scăpa. Fără a dori să romanţez noţiunea de paria şi fără să vreau să-i numesc pe toţi europenii „noii evrei“, ar fi statutul cel mai atractiv, chiar şi pentru non-evrei: a fi un „paria conştient“.
Arnon Grunberg este un scriitor olandez născut în 1971. Considerat drept cel mai strălucit din generaţia sa, este tradus şi publicat în peste 20 de ţări. În Olanda, a primit „Gouden Ezelsoor“ (premiul olandez pentru cel mai bun scriitor debutant) pentru primul său roman, Blauwe maandagen (Nesuferitele zile de luni, Editura Humanitas, 2008), Libris Literatuurprijs pentru Tirza (2006), şi de două ori Ako literatuurprijs pentru Fantoompijn şi De Asielzoeker. Arnon Grunberg trăieşte la New York, dar a scris mult pentru presa olandeză: mari reportaje, mai ales în Afganistan, în Irak sau la Guantanamo.