Europarlamentarii români nu mai au nici o legătură cu România

23 septembrie 2015   PE CE LUME TRĂIM

N-ar trebui să ne mire: cei pe care nu i-a votat mai nimeni îi reprezintă fix pe cei care i-au votat. Nu ştiu dacă vă amintiţi ziua alegerilor europarlamentare de la noi. Cum care alegeri europarlamentare? Oricare dintre cele trei pe care le-am organizat de cînd sîntem în UE: în 2007, în 2009 şi în 2014. Nu vi le mai amintiţi, nu? Adevărul este că nu-i nici o pagubă dacă nu vi le amintiţi. Niciodată aceste alegeri nu au convins măcar o treime dintre alegătorii noştri că merită efortul: în 2007 au venit la urne 29,46%; în 2009 au răspuns răcnetului euroelectoral al partidelor noastre 27,67% din cetăţeni; iar în 2014, daţi în clocot de politica internă mai intensă ca niciodată, abia 32,24 % din alegători au mers la vot. De fiecare dată, am plîns cu toţii, cor de bocitoare civice şi de moralişti de directivă europeană, că poporul nu e interesat de problemele Europei. Ne-am mîngîiat cu gîndul că peste tot în Europa e aşa, deşi în foarte puţine ţări dezinteresul e chiar atît de mare. Şi ne-am obligat să luminăm naţia, ca să priceapă şi ea cît este de important să avem şi noi reprezentanţii noştri în Parlamentul European. N-am putut-o face, printre altele, şi pentru că bîlciul politic intern e atît de zgomotos, încît greu se mai poate auzi şi altceva. Acum, însă, avem ocazia! Acum, Uniunea Europeană, cu tot cu biata de România de la marginea ei, se află în faţa celei mai mari provocări de la înfiinţare, din 1993. Oricît ar fi de scandalagii politicienii de pe Dîmboviţa, vuietul e suficient de mare prin toată Europa încît scandalul lor să pară o chiţăială minoră. Refugiul/invazia care s-a pornit spre Europa pune probleme mult prea grave şi este, pe bună dreptate, mult prea înspăimîntător ca să poată fi ignorat, fie şi de cel mai dezinteresat locuitor al continentului. Acum, ochii ceţoşi ai votantului român stau pe ecranul televizorului chiar şi atunci cînd se dau ştiri despre Europa. Şi ce vede votantul acolo? 

În Parlamentul European a ajuns, în plină dispută a cotelor obligatorii de refugiaţi distribuite de la Bruxelles, indiferent de ce şi cît ar putea să ducă fiecare ţară în parte, un proiect de rezoluţie care consacră rolul Comisiei Europene în această criză. În esenţă, rezoluţia cere un mecanism permanent de distribuire a refugiaţilor între toate ţările UE, după cote obligatorii determinate de Comisie. Exact ceea ce liderii politici români, într-un unison neverosimil aproape pentru România, contestă. Soluţia nu poate fi aceea a „cotelor obligatorii“, se zice de la Bucureşti, marcînd o diferenţă de vederi faţă de Comisia Europeană. Aşa o fi la Bucureşti, dar românul ajuns europarlamentar la Bruxelles/Strasbourg vede altfel lumea. Din 32 de europarlamentari români, 22 au votat cu Comisia, 8 s-au abţinut şi doar 2 au votat cu punctul de vedere românesc. După părerea mea, această rezoluţie este, în literă şi în spirit, o eroare istorică. Aşadar, Comisia Europeană deschide ghişeu de refugiaţi 24/7. Asta ca să fim siguri că facem tot ce putem pentru ca şi alte valuri de refugiaţi de prin toată lumea asta nefericită să se simtă atrase să o ia spre Europa. Aici îi primim oricum, e deschis non-stop şi îi distribuim prin continent. 

Sigur că ideea mecanismelor permanente este, întotdeauna, a birocraţilor, care îşi mai lărgesc astfel schemele de personal şi de salarizare, iar europarlamentarii sînt, se ştie, foarte respectuoşi cu eurobirocraţii, că de pe urma lor există ei, de fapt. Dacă e cazul, voi explica altădată cum se face că, la nivel european, parlamentarii depind de funcţionarii bruxellezi ca nişte copilaşi de mamele lor, răsturnînd orice iluzie am avea despre suveranitatea şi puternicia aleşilor într-o democraţie.  Revin, totuşi, la rezoluţia votată zdrobitor de europarlamentarii români împotriva deciziei liderilor politici români. Foarte bine, vor spune unii. Ei sînt parlamentarii Europei, aşa că Europa trebuie să fie în sufletul lor. N-aş avea nimic împotrivă, pentru că numai bine poate face României cineva cu Europa-n suflet. Problema este că, pentru ei, Europa este altceva decît am crede. Pentru aceşti europarlamentari, Europa este Comisia Europeană, bipartizană, cum se ştie, şi Parlamentul lor – atît. Europa aceea pe care o ştim noi, a catedralelor şi a lui Bach, Europa marilor culturi, Europa modernităţii tolerante şi chiar decadente, Europa ca identitate, tradiţie şi spirit, Europa pe care trebuie să o apere ei nu există pe radarul lor zilnic. E la muzeu şi în cărţile de vacanţă. În timpul serviciului lor, Europa e Juncker. Şi dacă Juncker greşeşte? Nu, Juncker nu greşeşte. El e Europa. 

Naiv, am crezut că pot avea un dialog cu unul dintre europarlamentarii noştri pe această temă. L-am întrebat de ce a votat pentru rezoluţia „cotelor obligatorii“ şi mi-a dat un răspuns năucitor: numai extremiştii şi europarlamentarii care ascultă ca nişte căţei de guvernele lor au votat împotrivă. El, mi-a spus, are conştiinţă. Adică, îmi spunea el mie, de fapt, respectabilitatea lui în ochii majorităţii europarlamentarilor i-a determinat votul. Omul nu a stat să se gîndească ce-o fi bine, ce-o fi rău pentru Europa. El a văzut cum votează „extremiştii“ şi a decis că nu poate decît să voteze invers. Totodată, m-a avertizat că, dacă sînt împotriva rezoluţiei, mă alătur extremiştilor. L-am întrebat dacă a existat vreo dezbatere sau vreun raport pe tema islamizării Europei înainte de vot. Mi-a spus că nu. L-am întrebat dacă, în dezbateri, membrii Parlamentului European, grupurile lor politice, în fine, cineva, oricine a abordat chestiunea acestui val de refugiaţi în termenii ciocnirii dintre culturi şi dacă există vreo evaluare în acest sens. Mi-a spus că nu. L-am întrebat dacă s-au gîndit că această rezoluţie ar putea atrage încă şi mai mulţi migranţi. Iarăşi, răspuns negativ. În fine, am înţeles din discuţie că nici vreo consultare cu alegătorii săi nu a avut în prealabil. I-a fost suficientă o altă rezoluţie a grupului său politic.

Pot să vă declar de pe acum că nu mă mai prindeţi la urnele euroalegerilor! Am decis şi eu să mă alătur majorităţii de două treimi dintre alegători, adică celor care nu dau doi bani pe alegerile lor.  

Sever Voinescu este avocat şi publicist. 

Mai multe