Europa: un nou executiv, un nou start…
Ursula von der Leyen, noul şef al executivului european, nu şi-a ascuns satisfacţia miercuri, 27 noiembrie, cînd Parlamentul de la Strasbourg i-a aprobat echipa şi programul cu 461 de voturi pentru. Presa şi-a amintit imediat că, în 2014, precedentul şef al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, şi-a început mandatul cu numai 423 de voturi favorabile. De altfel, germana Ursula von der Leyen, unul dintre cei mai fideli colaboratori ai cancelarei Angela Merkel, a ţinut să sugereze că se va distanţa de stilul Juncker şi că va da Comisiei Europene o culoare „geopolitică“.
Acest cuvînt utilizat de doamna Ursula von der Leyen, fost ministru al Apărării în guvernul german, merită puţină atenţie. „Vom face mai mult decît politică, vom face geopolitică“, dă ea de înţeles. Între cei doi termeni, al doilea sună, în orice caz, mai bine. Termenul politică s-a uzat, şi-a pierdut aura de nobleţe. Chiar şi într-un spaţiu democratic cum este cel al Uniunii Europene, în spatele cuvîntului politică marele public vede imediat tot felul de manevre de culise, dispute nesfîrşite şi incapacitatea celor aleşi de a obţine rezultate. Oamenii sînt dezamăgiţi de politică, deşi continuă să fie convinşi că democraţia rămîne cadrul cel mai respirabil inventat de om.
Cînd spui geopolitică, însă, orizontul se lărgeşte. Dintr-o dată te plasezi în alt spaţiu, internaţional, şi vezi imediat în faţa ochilor un lider cu busola în mînă care spune „Știu în ce direcţie trebuie navigat, ştiu să mă orientez în spaţiu“. Noul preşedinte al Comisiei îşi propune, în orice caz, printre altele, să navigheze în aşa fel încît Europa să-şi poată asuma un rol mai important în raport cu cei doi mari rivali ai acestui secol, China şi Statele Unite.
Chiar în ziua în care doamna Ursula von der Leyen obţinea votul generos al europarlamentarilor, la Berlin, cancelara Angela Merkel ţinea să dea un exemplu de ce înseamnă instinct geopolitic. Ea îi avertiza pe europeni că, în relaţiile cu China, cea mai catastrofală atitudine este atunci cînd fiecare ţară în parte îşi dezvoltă propria sa politică în raport cu gigantul asiatic. Fără o atitudine comună, concertată, Europa riscă să devină o colonie economică a Chinei – acesta este avertismentul doamnei Merkel, şi de fapt nu numai al ei. Jean-Claude Juncker avertiza şi el că a doua putere economică de pe planetă este un „adversar sistemic al Europei“.
Revenind la doamna Ursula von der Leyen, printre priorităţile sale se numără un nou angajament al Uniunii Europene pentru reducerea masivă a poluării, precum şi „promovarea stilului de viaţă european“. Acest ultim punct din program a şi atras nişte critici, mai ales datorită formulării iniţiale în care figura cuvîntul conservare şi nu promovare. Gîndirea politică corectă stă însă la pîndă şi preşedinta Comisiei Europene a operat respectiva înlocuire de termeni pentru a atenua conotaţiile mult prea restrictive ale conceptului de „conservare“. Cînd vrei să „conservi“ te lupţi cu alte arme (de exemplu, recurgi la edictarea de reguli) decît atunci cînd vrei să „promovezi“…
Prezenţa unui lider german în fruntea Comisiei Europene suscită puţin entuziasm în presa franceză. Diverse voci avertizează de mulţi ani că Berlinul controlează prea multe posturi-cheie în arhitectura celor 40.000 de funcţionari europeni. În decembrie 2014, cotidianul cu simpatii de dreapta Le Figaro publica, sub semnătura lui Coralie Dalaume, un articol cu titlul „Cum a devenit Europa un imperiu german“… În 2016, cotidianul cu simpatii de stînga Libération publica, sub semnătura lui Anne-Laure Dalette, un articol intitulat „În Europa, patronul este Germania“…
Anul acesta, în luna octombrie, editura Ramsay a publicat un eseu semnat de Antoine Santoni prin care sîntem avertizaţi că Brexit-ul ar putea fi urmat de un divorţ şi mai grav pentru Europa, cel dintre Franţa şi Germania. „Brexit-ul franco-german: mit sau realitate“, se intitulează cartea. Expertul francez (membru al mai multor grupuri de reflecţie pe tema Europei) consideră că Germania, de la căderea Zidului de la Berlin, are mai puţină nevoie de Franţa şi ia decizii importante, cu reverberaţii în toată Europa, fără să se mai consulte cu principalul ei partener, dar nici cu alte capitale. Renunţarea la energia nucleară şi primirea a peste un milion de migranţi (în 2015) sînt doar două exemple de astfel de decizii „unilaterale“ ale Germaniei.
Între 1985 şi 1995, Comisia Europeană a avut un puternic „profil francez“ – ea a fost condusă atunci de Jacques Delors. Acel deceniu este considerat ca fiind şi epoca de aur a construcţiei europene, iar prestigiul pe care l-a avut Delors nu l-a mai cîştigat nimeni în această funcţie. Au urmat, în fruntea Comisiei, luxemburghezul Jacques Santer, spaniolul Manuel Marín, italianul Romano Prodi, portughezul José Manuel Barroso, luxemburghezul Jean-Claude Juncker… De fiecare dată numirile s-au produs după negocieri sofisticate avînd ca scop, printre altele, menţinerea unui fin echilibru de orgolii şi competenţe între Franţa şi Germania.
Acum, profilul executivului european este în mod clar german, ceea ce răsplăteşte într-un fel şi rolul avut de Berlin în depăşirea crizei economice izbucnite în 2008. Dispune însă Ursula von der Leyen de busola necesară pentru a scoate Europa şi din celelalte crize grave, de la cea instituţională la cea identitară? Vor şti Franţa şi Germania să evite un divorţ mai grav decît Brexit-ul?
Diverşi comentatori au definit noua Comisie de la Bruxelles ca fiind „cea a ultimei şanse“ pentru Europa. Şi s-ar putea să aibă dreptate…