Europa și rușii

Actori de rang secund pe scena crizei ucrainene, europenii par să fi decis să preia, pentru cîteva zile cel puțin, inițiativa. Președintele Franței, Emmanuel Macron, a mers la Moscova în speranța că va reuși să prevină un război. Nu e clar cu ce soluție miraculoasă s-a prezentat la discuțiile cu Vladimir Putin, însă, după o lungă cină la Kremlin, el a declarat reporterilor că zilele care urmează vor fi cruciale și va fi nevoie, probabil, de continuarea discuțiilor. Macron urma să meargă apoi la Kiev, iar ulterior să reia conversația cu Putin. 

În paralel, cancelarul Germaniei, Olaf Scholz, se afla la Washington unde făcea eforturi serioase să schimbe percepția că Berlinul joacă cumva o carte separată în criza ucraineană și face notă discordantă în concertul occidental. A reușit doar parțial. Întrebat în mod repetat de reporterii americani ce se va întîmpla cu gazoductul Nord Stream 2, în cazul unui război, politicianul german s-a ferit să răspundă foarte clar. De partea sa, însă, președintele Statelor Unite, Joe Biden, a spus foarte clar că Nord Stream 2 nu va merge mai departe dacă Ucraina este atacată. 

Finalizată, dar încă neoperațională, conducta respectivă va fi folosită pentru transportul gazului rusesc pe sub Marea Baltică către Europa. Nord Stream 2 este de foarte multă vreme un subiect dificil atît în relațiile Germaniei cu Statele Unite, cît și cu statele din estul Europei. Berlinul vede proiectul ca pe unul strict economic, în timp ce esticii și americanii îl privesc ca pe o extindere a dependenței europene de gaz rusesc și, pe cale de consecință, un instrument strategic pentru politica Moscovei. 

Confruntat cu grave (și un pic ridicole) probleme interne, premierul Marii Britanii, Boris Johnson, este și el activ pe scenă. Într-o recentă vizită la Kiev, dl Johnson a evocat posibilitatea creării unei alianțe tripartite între Marea Britanie, Ucraina și Polonia. Un fel de mini-NATO limitat ca scopuri, dar important pentru semnalul simbolic pe care îl trimite într-o perioadă în care ucrainenii au nevoie de orice urmă de sprijin care li se oferă. De altfel, președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a calificat proiectul lui Johnson drept „un mic motiv de speranță”. Ministrul său de Externe, Dmitro Kuleba, a explicat că potențialul pact militar ar urma să consolideze o linie de securitate pe axa Marea Baltică – Marea Neagră. „Nu putem aștepta securitatea și prosperitatea care vor veni cînd vom adera la NATO și UE. Avem nevoie de ele acum”, a precizat sec diplomatul ucrainean. 

Europenii mai au la dispoziție și așa-numitul „format Normandia”, un cadru de discuții care reunește Franța, Germania, Ucraina și Rusia. Această formulă este responsabilă parțial pentru acordurile de la Minsk care ar fi trebuit să pună capăt tulburărilor din estul Ucrainei instigate de Rusia începînd cu 2014. Adevărul simplu e că acele acorduri nu au fost niciodată respectate nici de Ucraina, nici de Rusia, însă ele au folosit ca muniție în războiul propagandistic dintre cele două, care s-au acuzat permanent că își încalcă cuvîntul dat. 

„Formatul Normandia” nu a dus, așadar, decît la un fel de boală lungă a cărei prelungire a condus în cele din urmă la situația din prezent, cînd peste 125.000 de soldați ruși amenință Ucraina din multiple poziții de dincolo de granița comună și de granița Ucrainei cu Belarus. 

Este evident pentru oricine că nici un guvern european nu își dorește un război, fie el și doar între Rusia și Ucraina, și orice inițiativă care poate duce la calmarea lucrurilor este binevenită. Însă Europa a arătat deja că nu se poate impune în fața Kremlinului, iar interesele divergente ale capitalelor de pe continent îi pot furniza lui Vladimir Putin încă o linie de discurs pentru a sublinia divergențele din Occident și soliditatea propriei poziții. Deja, din primele declarații de la finalul întîlnirii cu omologul francez, președintele Rusiei pare să sublinieze că Parisul are idei mai bune decît Washington-ul.

S-au scris deja sute de articole cu variațiuni pe tema „Ce vrea Putin”. În actuala stare de fapt e aproape irelevant ce vrea Putin – a pornit acum opt ani un război hibrid, îl duce în continuare și l-ar putea chiar transforma într-unul formal. Mult mai important este cîtă hotărîre există în Occident pentru a rezista în fața amenințărilor unui dictator cinic. „Vreți ca Franța să lupte cu Rusia? Asta se va întîmpla”, le-a spus Putin reporterilor francezi ca avertisment pentru situația în care solicitările absurde ale Rusiei vor fi ignorate. 

Dacă criza rachetelor din Cuba poate fi un precedent, atunci din ea se poate reține un singur lucru. Fermitatea președintelui Kennedy în fața lui Nikita Hrușciov a provocat frisoane la Moscova și sovieticii au dat înapoi. Iar Moscova de acum nu este Moscova de atunci. Spre dezamăgirea adesea exprimată a lui Putin, Rusia este departe de a avea puterea Uniunii Sovietice. În orice fel de termeni: militari, economici sau sociali. 

Europenii care, din bună-credință sau orgoliu, încearcă să intervină în nume propriu în soluționarea crizei ucrainene trebuie să își asume și riscul unui eșec. Iar o ratare poate fi măsurată în multe feluri. Primul dintre ele este ruperea consensului occidental și inducerea în rîndul publicului a sentimentului că se putea face ceva astfel încît toate părțile să iasă cu demnitate din această încurcătură. Asta deși precedentele arată că înțelegeri rezonabile nu sînt posibile cu Putin. Al doilea este subminarea încrederii, în special în rîndul esticilor, că Occidentul este ferm hotărît să acționeze pentru a-i apăra. În al treilea rînd, văzînd dezorientarea adversarilor săi, Vladimir Putin ar putea căpăta încrederea necesară pentru a trece la acțiune în Ucraina fără să se mai teamă de reacția Vestului. Condamnări retorice și sancțiuni ineficiente a mai văzut.

Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ.