Europa pompelor funebre
Unul dintre cele mai bune titluri din presa internaţională în urma referendumului irlandez este cel din Libération: "Irlanda - Europa 1-0". Ziarul francez pune astfel în perspectiva fotbalistică a Euro 2008 rezultatul consultării populare din Irlanda. Efectele votului irlandez vor dura însă mai mult decît mahmureala după un meci pierdut, iar în ultima săptămînă au curs valuri de cerneală pe acest subiect. Irlandezii au fost taxaţi ca fiind nerecunoscători ("una dintre ţările care au profitat cel mai mult de fondurile europene, dacă nu le convine, să dea banii înapoi!" - se revolta un comentator în seara votului), sau li s-a reproşat igoranţa (unii au votat "nu" temîndu-se că Europa le va impune avortul - interzis în Irlanda - sau crezînd că Dublin-ul va fi obligat să participe la alianţe militare, Irlanda fiind ţară neutră). Oamenii de afaceri s-au temut de o Europă prea socială, în timp ce sindicatele s-au opus unei Europe prea liberale. Pe scurt, oricine a vrut să spună NU a găsit un motiv, iar rezultatul e cel cunoscut. Contextul a contat mai mult decît textul (pe care oricum puţini l-au citit, pornind de la ideea că e un document lung, stufos şi incomprehensibil). Ce e de făcut? Unul dintre cei chemaţi să dea un răpuns este preşedintele francez, Nicolas Sarkozy. Alături de Angela Merkel, el este iniţiatorul "tratatului simplificat" sau Tratatul de la Lisabona. După ce l-au creat, acum trebuie să îl învie, mai ales că Franţa preia preşedinţia UE peste cîteva zile. Spre deosebire de Constituţia europeană, respinsă de Franţa şi de Olanda în 2005, pentru Tratatul de la Lisabona, "nu"-ul irlandez nu înseamnă un act de deces. Ca urmare, Parisul cere tuturor ţărilor să continue ratificarea documentului. 18 au spus deja "da". Dacă la finalul anului, 26 din cei 27 o vor fi făcut-o, problema nu mai este atît a Europei, cît a Irlandei. Cu alte cuvinte, Irlanda ar putea să supună din nou tratatul la vot în speranţa că rezultatul va fi altul (a mai existat un precedent, Tratatul de la Nisa, respins iniţial de irlandezi şi acceptat un an mai tîrziu, în urma unui alt referendum). Sarkozy trebuie să facă însă apel la tot şarmul şi puterea sa de convingere, deoarece nu toţi liderii europeni sînt convinşi că tratatul e ceea ce le trebuie. În Cehia, de exemplu, preşedintele eurosceptic Vaclav Klaus a profitat de "nu"-ul irlandez pentru a anunţa "moartea" documentului, iar ratificarea lui la Praga depinde de o decizie a Curţii Constituţionale cehe. Ce nu merge? De ce tratatele europene nu rezistă votului popular? (E adevărat, nu în toate cazurile: Constituţia din 2005 fusese votată prin referendum de Spania şi Luxembourg). Un posibil răspuns l-a dat Charles de Gaulle în urmă cu cîteva zeci de ani: "cetăţenii consultaţi prin refe-rendum nu răspund niciodată întrebării puse". Probabil că aşa este, deoarece nici francezii, nici olandezii şi cu atît mai puţin irlandezii nu pot fi consideraţi drept antieuropeni. Ei au respins textele propuse fie din motive de politică internă, fie din cauza unei conjuncturi (cum ar fi acum criza economică, creşterea preţului petrolului, a alimentelor de bază - crize pentru care Europa încă nu a găsit un răspuns. Nici restul lumii, de altfel). În fine, ajungem la problema comunicării. Europa este un "produs" bun, cum spun cei din marketing, dar care nu ştie să se vîndă. Pentru asta există cel puţin trei responsabili. E vorba în primul rînd de oamenii politici care aruncă pe seama Europei toate insuccesele lor, neuitînd însă să treacă în contul politicii personale succesele europene. Comisia Europeană are partea ei de vină: în ultimii 20 de ani, politica de comunicare a UE a suferit nenumărate "îmbunătăţiri", dar, în era Internetului, Comisia de la Bruxelles continuă să fie cel mai mare fabricant de broşuri din lume, broşuri pe care nu le citeşte nimeni. În fine, noi, jurnaliştii, sîntem la fel de responsabili. De cele mai multe ori vorbim despre Europa numai în situaţii de criză (ca acum) sau cînd sînt summit-uri europene (asta înseamnă cam de patru ori pe an). Cîteodată nu o facem nici în astfel de cazuri. În România, în zilele care au urmat "nu"-ului irlandez, doar postul de televiziune Money Channel a tratat subiectul pe larg. Celelalte televiziuni s-au mărginit să îl "expedieze" într-o ştire scurtă, alocînd spaţiile emisiunilor de dezbatere unor interminabile discuţii despre alegeri, ratarea fotbalistului Adrian Mutu sau tîrgul de pompe funebre de la Romexpo. Pînă la urmă, de ce nu? Dacă tot e să vorbim despre decesul tratatului european...