Europa între probleme şi dileme

22 mai 2018   PE CE LUME TRĂIM

Dacă Europa ar fi confruntată numai cu probleme poate că perioada pe care o trăim acum nu ar fi atît de dramatică. Problemele, ştim cu toţii, îşi găsesc pînă la urmă o rezolvare. Pe cerul Europei s-au adunat însă norii trişti ai unor dileme, ceea ce complică infinit lucrurile întrucît, o ştim din definiţia respectivului concept, dilemele nu au soluţie.

Cei puţin două dileme perturbă în prezent construcţia europeană: una legată de imigraţie, iar alta identitară, cele două dileme fiind de fapt gemene.

Cum să proclami la nesfîrşit universalitatea unor valori (precum drepturile omului, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la azil, datoria morală de a fi ospitalieri faţă de cei care fug de dezastre) şi să ţi păstrezi în acelaşi timp identitatea?

Cum să faci să poată coabita dreptul la continuitate istorică şi deschiderea spre lume?

Uniunea Europeană pare în prezent o citadelă asediată căreia i se „desprind“ contraforţii. Marea Britanie s-a detaşat de corpul comunitar şi navighează spre alte experienţe geopolitice. Polonia, Ungaria şi alte ţări din Europa Centrală sînt tentate de „virtuţile“ unei noi doctrine, cea a democraţiei iliberale. Soliditatea proiectului comunitar mai este pusă la grea încercare şi de capacitatea uluitoare a altor ţări (din sudul şi estul Europei) de a vida democraţia de sens. Aş mai semnala aici şi o anumită abilitate a claselor politice de a frîna (uneori pînă la punctul zero) capacitatea de intervenţie a statului de drept chiar şi atunci cînd legislaţia este în perfect acord cu exigenţele Bruxelles-ului.

O altă dilemă, mai nouă, ţine de relaţiile cu Statele Unite. Oare poate intra efectiv Uniunea Europeană în conflict comercial şi diplomatic cu puterea care îi asigură securitatea şi care a salvat democraţia europeană de două ori în secolul trecut? Acumularea unor intense divergenţe între europeni şi americani, pe fondul a două viziuni de viitor care nu se suprapun, amplifică turbulenţele actuale de navigaţie ale pachebotului european.

Pe un plan mai larg, însă, există un sentiment resimţit şi în estul, şi în vestul Europei că Occidentul şi-a pierdut busola. Observ, în ultimii ani, cum se multiplică în librării cărţile legate de declinul sau de decadenţa Occidentului. „Istoria Occidentului, declin sau metamorfoză?“ se intitula un dosar special publicat de cotidianul Le Monde în iulie 2014. Un titlu care m-a tulburat. Sună într-un fel ca o întrebare pusă la un referendum: ce preferaţi, declinul -sau metamorfoza? O altă dilemă se ascunde de fapt aici. Dacă votaţi cu declinul, atunci trebuie să ne consolăm cu ideea că o veche civilizaţie dispare sub ochii noştri. Dacă votaţi cu metamorfoza, atunci trebuie să ne consolăm cu ideea că o nouă civilizaţie apare sub ochii noştri, care va fi total diferită de cea precedentă, deşi va îngloba elemente disparate din ea…

În ianuarie anul trecut, Michel Onfray, un filozof care mă intrigă şi pe care îl apreciez foarte mult, publica în Franţa un fel de tratat de „declinologie“, intitulat Decadenţă. Viziunea sa este apocaliptică. Pentru Michel Onfray civilizaţia iudeo-creştină nu mai are mult de trăit. Şi chiar dacă dispariţia ei va însemna un proces etalat încă pe cîteva secole, el este ireversibil, ne spune Onfray.

Cu atîtea veşti proaste îmi pun însă o întrebare, şi ea „dilematică“, motivată mai mult de instinctul de supravieţuire al scriitorului din mine decît de decepţiile jurnalistului din mine. El, jurnalistul, după 30 de ani de comentarii pe marginea actualităţii, s-ar retrage pe o insulă pustie pentru a nu mai fi obligat să reflecteze la incapacitatea oamenilor şi a societăţilor umane de a nu repeta greşelile trecutului. Scriitorul din mine, care scrie pentru oameni şi mai ales pentru tineri, îşi pune însă o altă întrebare: cum să facem ca să le insuflăm tinerilor ceva mai multă încredere în Europa? Există, în acest demers oarecum didactic, nişte clişee pe care le întîlnesc des. Cum ar fi următoarea afirmaţie: această nouă criză este benefică pentru că din ea Europa va ieşi mai puternică, mai motivată în dorinţa ei de integrare, de consolidare a casei comune etc… Aşa că îmi reformulez mie întrebarea: cum să-i fac pe tineri, fără să fiu didactic, să creadă în Europa, să-şi extragă energie din statutul lor de europeni care circulă liber pe un imens teritoriu şi să-i conving că de ei depinde supravieţuirea edificiului?

Reflectînd la aceste întrebări, îmi amintesc de o „iluminare“ pe care am avut-o anul trecut la Festivalul de teatru de la Avignon, unde participam la o dezbatere despre imigraţie, migraţii şi piesele scrise pe această temă (aveam şi eu una în programul festivalului, în OFF). La discuţii participa şi un dramaturg originar din Coasta de Fildeş care a intervenit în discuţie cu o „viziune africană“. El s-a exprimat cam aşa: „Dintotdeauna m-am hrănit cu cultura occidentală, europeană, în special franceză, deci mă simt european şi simt că am dreptul să trăiesc în Europa“.

Afirmaţia sa atît de simplă şi de sinceră m-a emoţionat întrucît şi eu, în 1987, cînd plecam în Franţa, simţisem acelaşi lucru, şi anume că aveam dreptul să trăiesc în Occident pentru că eram de „cultură europeană“.

Rememorînd această secvenţă, îmi spun: de fapt, sîntem mult mai mulţi cei care vor să „salveze Europa“, iar marea lor majoritate se află de fapt… în afara Europei. 

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.

Mai multe