Europa în pragul falimentului
Puternic afectată de pandemia de COVID-19 și de războiul din Ucraina, Uniunea Europeană are nevoie de bani. Și, deoarece Paolo Gentiloni, comisarul european pentru afaceri economice, nu îi poate obține direct de la statele membre ale Uniunii, el vrea să-i împrumute. Scopul acestui împrumut pare lipsit de importanță. Tot ceea ce contează e ca instituția Comisiei Europene să primească bani – mulți bani – chiar dacă asta înseamnă acumularea unui munte de datorii.
În 2020, Gentiloni a jucat un rol-cheie în crearea NextGenerationEU (NGEU), programul de urgență care i-a permis Uniunii Europene să împrumute 800 de miliarde de euro pentru a gestiona efectele pandemiei de COVID-19. În mai anul trecut, el și-a propus să strîngă fonduri pentru ajutorarea Ucrainei, iar în octombrie a recomandat emiterea unor titluri de îndatorare comune, pentru a-i ajuta pe cetățenii europeni la plata facturilor de gaze. Acum, pe fondul emiterii unui val de titluri de creanțe comune, Comisia Europeană are de gînd să concureze Legea reducerii inflației (Inflation Reduction Act)a lui Joe Biden, în valoare de 369 de miliarde de dolari, care include și subvenții ale proiectelor de energie curată. Chiar dacă noul plan nu implică noi împrumuturi, el propune totuși un nou „Fond suveran european” pentru finanțarea tehnologiilor verzi.
Nu e sigur dacă beneficiile acestui program vor justifica costul său. De exemplu, nu pare să existe vreo corelație între distribuirea fondurilor NGEU și gravitatea infectării cu COVID-19 a unei regiuni. Există în schimb o corelație inversă între ajutorul NGEU și PIB-ul per capita, cu unele țări mai sărace și mai puțin afectate de virus primind sume de bani uluitoare.
Problema actualei frenezii de împrumuturi a Comisiei e că propriile legi ale UE îi interzic să se împrumute. Articolul 311 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene stipulează clar că UE trebuie să se finanțeze „integral din resurse proprii”. De aceea, statele membre au trebuit să accepte în unanimitate crearea NGEU.
O altă problemă majoră este că nu e limpede cine va suporta costurile acestui împrumut. Politicienii și economiștii spun adesea că povara datoriilor UE va cădea inevitabil pe umerii viitoarelor generații de contribuabili, care vor trebui să le onoreze. Ceea ce e parțial adevărat, chiar dacă prețul cel mai mare îl vor plăti cei care economisesc în prezent.
La fel ca cea mai mare parte a lumii dezvoltate, Europa suferă în urma revenirii stagflației. Într-un mediu stagflaționist, evenimentele neașteptate (precum războiul din Ucraina sau COVID-19) creează un șoc al ofertei, tradus în creșterea prețurilor, ca urmare a necesității de a răspunde excesului de cerere. Emiterea unor noi titluri de îndatorare duce la o creștere a cererii, ceea ce alimentează inflația.
Chiar dacă creșterea prețurilor pare să încetinească, inflația zonei euro e încă la 8,5% – de patru ori mai mare decît ținta de 2% a Băncii Centrale Europene – și ar putea atinge un nou vîrf. Chiar și cea mai recentă rată a inflației de bază, care exclude prețurile volatile ale alimentelor și energiei, se situa la 6,2%, mult mai mult decît era anticipat.
În timpul deceniului stagflaționist al anilor 1970, a durat ceva vreme pînă cînd spirala salariu-preț s-a stabilizat. În contextul războiului din Ucraina, al cărui final nu se întrevede, și al ieșirii continue la pensie a generației baby-boomer, inflația crescută are șanse să dureze.
Persistența inflației crescute face ca pensionarii care au economisit conștiincios pentru bătrînețe și cei care au economisit investind în active cu valoare nominală garantată (precum asigurările de viață) să fie adevăratele victime ale îndatorării Europei. Efectele redistribuirii s-ar putea dovedi a fi profunde, dacă nu dezastruoase.
În volumul de memorii Lumea de ieri, scriitorul austriac Stefan Zweig a descris în mod strălucit cum hiperinflația anilor 1920 a sărăcit și a radicalizat mica burghezie. Nimic, scria el, nu i-a făcut pe nemți mai „plini de ură și receptivi pentru Hitler” ca inflația. Istoricul american Gerald Feldman a întărit această afirmație în The Great Disorder (1997) – o carte fundamentală despre inflația germană.
Puseul inflaționist de astăzi nu se compară, evident, cu crizele hiperinflaționiste de la începutul secolului al XX-lea. Dar orice episod inflaționist începe discret. Trucul e să-l înăbuși în fașă, înainte să scape de sub control. După cum ar fi spus romanii, principiis obsta („opune-te de la începuturi”).
Planurile Comisiei Europene de a atrage miliarde, prin emiterea de obligațiuni UE pe termen lung, sînt discutabile din punct de vedere legal și iresponsabile economic. Aceste împrumuturi, pentru care se caută neîncetat justificări, sînt inflaționiste. Mai mult, abordarea Comisiei poate compromite stabilitatea europeană și periclita moneda unică.
Continuînd pe această cale, UE va dăuna solvabilității obligațiunilor Guvernului european. Cînd, în mod similar, prim-ministrul britanic Liz Truss a ignorat toate avertismentele și a încercat anul trecut – prin proiectul dezastruos de scădere a impozitelor – să crească datoria publică, și așa ridicată, a Marii Britanii, i-a speriat pe investitori, a provocat prăbușirea lirei sterline și a trebuit să-și dea rapid demisia.
În ultimele 18 luni, bancherii centrali din Europa și din SUA au crescut agresiv rata dobînzilor pentru a atenua inflația. Continuarea planurilor lui Gentiloni ar submina toate aceste eforturi. Orice nouă îndatorare e, în acest moment, inflaționistă și are astfel un efect devastator asupra stabilității monedei euro.
Ceea ce nu înseamnă că factorii de decizie politică trebuie să renunțe la obiectivele lor valoroase. Dar, într-un mediu stagflaționist, astfel de obiective se ating prin măsuri fiscale sau alte reduceri de costuri – nu prin îndatorare. Atunci cînd Comisia Europeană are nevoie de bani, ea trebuie să se adreseze parlamentelor naționale ale statelor membre. Iar dacă acestea o refuză, UE nu trebuie să se împrumute. În caz contrar, visul unificării europene e pus în pericol.
Hans-Werner Sinn, profesor emerit de Economie la Universitatea din München și fost președinte al Institutului de Cercetare Economică „Ifo”, e membru al consiliului consultativ al ministrului german al Economiei. E autorul, printre altele, al volumului The Euro Trap: On Bursting Bubbles, Budgets, and Beliefs (Oxford University Press, 2014).
Copyright: Project Syndicate, 2023
traducere de Matei PLEŞU