Europa fără copii…

12 februarie 2020   PE CE LUME TRĂIM

Printre numeroasele dileme cu care se confruntă Europa se numără şi cea legată de scăderea natalităţii. Pe de o parte sînt trase semnale de alarmă în legătură cu „bomba demografică“ de la orizontul anului 2050: vom fi zece miliarde de oameni pe planetă, dar nu vor exista resurse pentru ca toţi să aibă o viaţă decentă. Pe de altă parte, în ţări precum Statele Unite, Rusia, Japonia, Spania, Italia, Danemarca, Germania oamenii nu mai vor să facă copii… Dintre toate continentele, Europa este cea mai expusă într-un context de lasitudine faţă de viitor.

Nu întîmplător, noua preşedintă a Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a numit un comisar însărcinat cu demografia, pe Dubravka Suica. Să fie o simplă coincidenţă faptul că doamna Suica este originară din Croaţia, una dintre ţările care îşi pun cel mai acut, în Europa Centrală şi de Est, problema pierderii identităţii? Într-un interviu acordat cotidianului Le Monde, pe 8 ianuarie anul acesta, prim-ministrul croat Andrej Plenkovic arăta că, în momentul căderii comunismului, Croaţia număra 4.700.000 de locuitori. Între timp, în jur de 700.000 au plecat să lucreze în Vest, fenomenul îmbătrînirii populaţiei s-a accentuat, iar faptul că în timpul verii ţara devine un paradis turistic nu rezolvă cu nimic lucrurile, şi nici faptul că este traversată anual de zeci de mii de migranţi. Potrivit unui studiu realizat de Organizaţia Naţiunilor Unite în 2017, Croaţia figurează (împreună cu România, Moldova, Bulgaria, Serbia, Ucraina, Letonia) printre cele zece ţări care, pe planetă, afişează cel mai puternic ritm de diminuare a populaţiei. Nu este greu de observat că Europa răsăriteană este campiona mondială a deşertificării în materie de fiinţe umane.

Libera circulaţie din Europa creează oportunităţi individuale, nimic de spus, dar în acelaşi timp, pe fondul stresului generat de competiţie, din dorinţa de a cîştiga bani şi de a avea o viaţă mai bună, cuplurile întîrzie momentul cînd decid că facă copii sau nu-i mai fac deloc.

Săptămînalul Courrier International, în primul număr de pe luna februarie, dedică un dosar acestui fenomen şi ajunge la concluzia că europenii, în special cei din sud şi cei din est, nu mai simt dorinţa de a procrea nici măcar atunci cînd statul le oferă condiţii bune pentru a-şi creşte copiii. În Ungaria, din 2019 încoace, mamele avînd minimum patru copii sînt exonerate de impozite pe toată durata vieţii, iar începînd de anul acesta procreaţia medicală asistată este asigurată cu bani publici. Courrier International citează statistici în virtutea cărora, dacă natalitatea nu va fi relansată în Ungaria, populaţia acestei ţări, astăzi de 9.700.000 de locuitori, va ajunge în 2070 la numai 6.000.000.

Italia pare să afişeze în prezent cea mai slabă rată a natalităţii din Europa, de 1,3 copii pe femeie. Dacă n-ar exista imigranţii (printre ei, mulţi români), situaţia demografică a Italiei ar fi şi mai catastrofală, spun comentatorii avizaţi în presa italiană (La Stampa).

De ce, într-un spaţiu încă prosper, cum este Europa, unde democraţia funcţionează, într-un context de pace, oamenii nu vor să facă copii sau nu fac suficient de mulţi pentru a asigura ceea ce se numeşte reînnoirea generaţiilor? În septembrie 2018, pe site-ul Mediapart cineva observa că Europa este condusă de… lideri care nu au copii. Erau citaţi preşedintele francez Emmanuel Macron, cancelara germană Angela Merkel, prim-ministrul britanic Theresa May, premierul italian Paolo Gentiloni, premierul olandez Mark Rutte, premierul suedez Stefan Löfven, premierul scoţian Nicolas Sturgeon, premierul luxemburghez Xavier Bettel… Între timp, unii dintre aceşti lideri nu mai sînt la putere, dar întrebarea rămîne oarecum tulburătoare: cum se face că oameni care nu au copii sînt în situaţia de a încerca să stimuleze demografia europeană aflată în pană şi să ne ridice moralul?

Percepţia legată de acest fenomen este diferită în Vest şi în Est. În partea occidentală a Europei, scăderea natalităţii suscită temeri mai degrabă de natură productivistă şi economică, inclusiv teama că într-o bună zi nu va mai exista o populaţie activă destul de numeroasă pentru a finanţa pensiile celor activi în acest moment. În Răsăritul Europei există pur şi simplu temerea că se produce un fel de diluare a identităţii, că unele popoare ar putea treptat să dispară din istorie…

Modelul economic ultraliberal pe cale de globalizare şi reflexele individualiste ale societăţii de consum au, în orice caz, un impact negativ asupra natalităţii. Succesul economic al Coreei de Sud, de exemplu, are un revers dramatic: în 2018, această ţară afişa cea mai slabă rată a natalităţii din lume. Fără să afişeze un mare succes economic, şi Rusia este însă într-o situaţie dezastruoasă şi ar putea pierde, spun experţii, în jur de douăsprezece milioane de locuitori pînă în 2035.

La ce bun să mai faci copii dacă atunci cînd vor ajunge la vîrsta adultă vor fi şomeri? Cum să-ţi imaginezi că progenitura ta va trăi mai bine decît tine cînd, în unele mari oraşe, achiziţionarea unei locuinţe a devenit un coşmar şi te îndatorează pe viaţă sau chiar pe două generaţii? De ce să aduci pe lume fiinţe care vor fi nefericite, stresate, strivite de maşina competiţiei şi de un model capitalist inuman, confruntate cu catastrofele ecologice şi cu tot felul de alte crize, inclusiv cu cea a democraţiei? Iată întrebări frecvente astăzi. Unele răsună cu voce tare, altele rămîn doar în gînd. Ceva-ceva nu funcţionează bine în regiuni ale lumii care îl adulează de multă vreme pe zeul PROGRES, dar unde dorinţa de a procrea, singurul criteriu serios al încrederii în viitor, se diminuează.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.

Mai multe