Europa ecologică: anul zero
Franţa este o ţară care cultivă curtoazia ca pe o virtute, ca o expresie rafinată a civilizaţiei. Prin tradiţie, chiar şi oamenii politici situaţi în tabere opuse rămîn curtenitori între ei, în spaţiul public.
Nu a fost cazul însă cu ministrul Tranziţiei ecologice, Nicolas Hulot, care şi-a dat demisia pe data de 28 august fără să l anunţe întîi pe preşedinte. A făcut-o sub forma unei lovituri de teatru mediatice, în cursul unei interviu acordat unui post de radio foarte ascultat dimineaţa, France Inter. Gestul său are o semnificaţie care merită descifrată, precum şi ecouri importante în Franţa şi în Europa.
Nicolas Hulot este o personalitate mediatică. Și-a construit prestigiul internaţional străbătînd planeta şi făcîndu-i pe oameni să descopere nu numai frumuseţile şi diversitatea biologică a Terrei, ci şi faptul că toate aceste minuni ale naturii sînt în primejdie, iar unele deja pe cale de a se eroda, de a fi distruse de om. Demisia sa a avut deci semnificaţia unui protest, a unui semnal de alarmă adresat preşedintelui Macron, întregii clase politice franceze, tuturor responsabililor europeni şi tuturor centrelor de decizie de pe planetă. Convingerea sa este că omul a depăşit, prin modul său de producţie şi consum, punctul de la care planeta se mai poate regenera şi conserva. Altfel spus, umanitatea a intrat pe panta coborîtoare care duce spre abis.
Sigur, în presa franceză s-au găsit imediat voci, unele chiar respectabile, precum filozoful Luc Ferry, care să-l califice pe Nicolas Hulot drept „ecologist radical“, ba chiar „ecologist integrist“. Personal, consider regretabil acest transfer de termeni, deseori utilizaţi cînd vine vorba de islamişti, pentru definirea diverselor viziuni ecologice.
Copleşitoarea majoritate a oamenilor de ştiinţă de pe planetă sînt de părerea lui Nicolas Hulot. Omul a mers prea departe cu modelul capitalist, cu ultraliberalismul, cu dezvoltarea comerţului şi a transporturilor, cu exploatarea resurselor naturale, cu poluarea de toate felurile, cu agricultura intensivă bazată pe îngrăşăminte chimice, precum şi cu alte activităţi care duc la încălzirea globală a atmosferei şi la degradarea accelerată a mediului înconjurător. Din cînd în cînd, oamenii de ştiinţă se asociază şi semnează cîte un avertisment bazat pe analize şi cifre. Sîmbătă, 8 septembrie, 700 de oameni de ştiinţă francezi au publicat un astfel de mesaj în cotidianul Libération. S-ar putea spune că demisia lui Nicolas Hulot a declanşat un fel de trezire din letargie, cel puţin în Franţa. Militanţi civili au organizat marşuri ecologice în mai multe oraşe. Convingerea acestor oameni este că lumea politică are o viziune pe termen scurt, şi că nu ştie sau nu poate lua decizii pozitive pe termen lung.
Un scriitor şi eseist francez care avansează deseori propuneri interesante, Jacques Attali, afirmă în revista L’Express că întreaga misiune a Ministerului Ecologiei trebuie regîndită. Mai precis, el vede acest minister ca pe un centru de expertiză pentru toate deciziile pe care le iau celelalte ministere, astfel încît să fie evaluate efectele respectivelor măsuri pe termen lung. Pentru că nu toate iniţiativele care aduc avantaje sau „progrese“ imediate sînt bune şi în perspectiva generaţiilor viitoare.
De multe ori, unele informaţii sînt date ca şi cum ar fi nişte veşti bune. De exemplu, aceasta: dezvoltarea aviaţiei civile are nevoie de peste 600.000 de noi piloţi pînă în 2036. Poate că, la prima vedere, ştirea sună ca un indicator al progresului. Dar, în realitate, multiplicarea zborurilor aeriene este unul dintre factorii agravanţi ai încălzirii atmosferei, pentru că avionul este şi mijlocul de transport cel mai poluant. O veste bună ar fi inventarea unui avion electric care nu poluează, dar aceasta ţine deocamdată de utopie.
Ce-i lipseşte omului pentru a salva planeta prin inventarea altui mod de producţie şi de consum? Probabil că îi lipseşte instinctul de conservare pe termen lung. Dacă, peste o mie de ani, nişte extratereştri ar veni pe Pămînt şi l-ar descoperi distrus şi epuizat, probabil că ar emite următoare concluzie: o specie lipsită de inteligenţă prospectivă şi-a transformat în deşeuri şi toxine propriul spaţiu vital.
Să distrugem capitalismul înainte ca el să ne distrugă pe noi. Găsesc deseori astfel de slogane, sau de strigăte de alarmă, în interviurilor unor oameni de ştiinţă cu renume internaţional. Numeroase teorii circulă în legătură cu necesitatea unei descreşteri economice, cu crearea unei economii verzi, cu totala renunţare la cărbuni şi petrol ca surse de energie… Toată această galaxie de idei nu structurează însă o metodă, nimeni nu ştie ce ar trebui făcut pentru un fel de reformă din interior a capitalismului. Specialiştii spun că agricultura biologică ar putea hrăni zece miliarde de oameni în 2050, dacă s-ar reduce risipa alimentară şi s ar limita consumul de produse de origine animală. Nimeni nu dă însă tonul pentru o astfel de schimbare tranşantă de comportament alimentar. Europa ar putea să o facă, dacă n-ar fi împotmolită în atît de multe îndoieli şi ezitări. O Europă ecologică, laborator al lumii în materie de schimbare de paradigmă comportamentală, este posibilă. Societăţile civile de pretutindeni ar urma şi ar sprijini un astfel de şantier.
Ce bine ar fi ca demisia lui Nicolas Hulot să producă un şoc mental printre europeni, de natură să le trezească instinctul de supravieţuire transgeneraţional!
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.