Europa de după alegerile germane

Sînt alegerile din Germania semnalul ultim înaintea unei refondări a Uniunii Europene, care ar urma să ducă la crearea unui bloc comunitar mai bine structurat și mai puternic?

● Da, pentru că alegerile din Germania reprezintă punctul terminus al unui adevărat maraton electoral de aproape zece luni de zile, cu adevărat decisiv pentru viitorul Uniunii. Să ne imaginăm numai ce s-ar fi întîmplat dacă, la începutul lunii decembrie 2016, în Austria ar fi fost ales președinte candidatul populist Norbert Hofer și nu ecologistul Alexander Van der Bellen. Sau să ne imaginăm ce-ar fi însemnat ca la alegerile legislative din Olanda, desfășurate în luna martie, Partidul Libertății al lui Geert Wilders să fi obținut un scor convingător, care să-l poată propulsa într-o coaliție de guvernare. Cum am fi discutat astăzi dacă Franța ar fi ales-o președintă pe Marine Le Pen? Dacă toate acestea s-ar fi întîmplat, atunci ar trebui să acceptăm și că Alternativa pentru Germania (AfD) ar fi obținut un scor semnificativ mai ridicat în alegerile din 24 septembrie, astfel încît ecuația guvernării de la Berlin ar fi devenit cu mult mai complicată.

Șocurile Brexit și Trump i-au îndemnat pe europeni la prudență, i-au ajutat să prețuiască niște lucruri aparent simple, pe care, probabil, mulți dintre ei le considerau date pentru totdeauna, precum aerul pe care-l respirăm: piața unică, libertățile conferite de tratate, solidaritatea între membri. Uniunea Europeană pare condamnată acum să meargă pe o cale mai bună, măcar pentru că a evitat ceea ce putea fi cel mai rău. De altfel, intenția unei refondări europene a fost prezentă în discursurile învingătorilor, e adevărat, în doze și cu intensități diferite și cel mai mult la Emmanuel Macron.

● Nu tocmai, pentru că rezultatele electorale din anumite țări nu înseamnă, automat, că au fost găsite și soluțiile unor probleme complexe. În Germania, de exemplu, tema refugiaților a fost tratată mai degrabă cu discreție de către partidele principale, dar tocmai tema aceasta a dus la adîncirea unei falii îngrijorătoare între Est și Vest, între vechile și noile state membre, între „vechea“ și „noua“ Europă.

Pur și simplu, europenii s-au văzut puternic divizați pe chestiuni fundamentale, cum ar fi cele care țin, pe de o parte, de preocupările identitare și, pe de alta, de afirmarea caracterului civic al societății. Ce te face așadar, membru al unei societăți membre a Uniunii Europene? Aderarea la valori, solidaritatea, ar spune mai întîi cei din Vest. Apartenența națională și religioasă, ar fi tentați să spună esticii.

Pentru prima dată, vesticii s-au simțit trădați atunci cînd, în criza refugiaților, esticii nu le-au întors o parte din solidaritatea de care ei beneficiaseră mai înainte. Pe de altă parte, esticii își pun întrebarea dacă diferențele de nivel de trai față de cei din Vest sînt într-adevăr recuperabile – sau, poate, nu. Teme precum muncitorii detașați sau diferențele calitative dintre produsele comercializate în Vest și în Est au întărit percepția esticilor că ar fi tratați drept „cetățeni de categoria a doua“. Și că Vestul n-are interesul să fie altfel.

Apoi, nu trebuie ignorată diferența de percepție dintre Est și Vest în privința aspectelor strategice. Unii estici, precum polonezii, românii sau balticii, își văd securitatea națională legată indisolubil de Statele Unite și văd în Rusia o amenințare existențială. Alții, precum ungurii și, în anumite aspecte, bulgarii sau cehii, privesc cu un anumit interes spre Rusia. Polonezii, românii și balticii continuă să întrețină teama istorică legată de o posibilă nouă „trădare“ a Vestului, care ar putea cădea la o înțelegere cu rușii, pe seama Estului. Mai rău este că lideri populiști din Est, la Budapesta și Varșovia, la Praga și Bratislava, dar în bună măsură și la București, marchează puncte electorale importante mizînd exact pe aceste temeri și frustrări. Și contribuie astfel la adîncirea faliei Est-Vest.

Ei bine, liderii vestici care au cîștigat rundele de alegeri din ultimele luni nu au venit cu propuneri concrete pentru depășirea acestor disensiuni mai grave decît s-ar fi putut crede. Lasă că Viktor Orbán, cu toate derapajele sale, nu a fost deranjat vreo secundă de PPE-ul condus de doamna Merkel!

● Și noi ce facem? Ne jucăm șansa cu realism. Semnalele lansate de Emmanuel Macron la București și de Jean Claude Juncker la Strasbourg arată că Bucureștiul devine, alături de Sofia, un partener foarte important, în contextul derapajelor de la Budapesta și Varșovia. Nu trebuie să adormim cu iluzii – nimeni nu ne întinde covorul roșu. Iar Europa cu mai multe viteze rămîne varianta privilegiată la Paris și la Berlin, în pofida discursului unificator al președintelui Comisiei Europene. Cu alte cuvinte, statele din „nucleul dur“ nu vor sta să ne aștepte. Jucăm sau rămînem pe tușă – e alegerea noastră.

Putem fi în joc dacă vom participa la reformarea Spațiului Schengen, trecînd peste frustrarea generată de refuzul de a fi primiți deocamdată acolo, deși am fi meritat. Și avem nevoie de o foaie de parcurs credibilă pentru aderarea la moneda euro.

Marea întrebare este dacă un guvern de la București, băgat pînă în gît în bătălia cu Justiția și care dă impresia că scapă deficitele de sub control, este capabil măcar să înțeleagă șansa ce stă în fața României. 

Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.

Foto: wikimedia commons