Eu n-aveam ou decît rar și niciodată la școală

Nu spune mare lucru. Pînă-ntr-un leu. Dar ai toată „școlaritatea“ mea. E de cumpărat c-o omletă. Cînd am fost eu la școală, însă, oul era valoare. Cine avea ou era șerif, era supra-erou. Eu n‑aveam ou decît rar și niciodată la școală. Eram lipit, dar n-aveam ou. N‑aveam cum să ies din lipeala aia de lume a mea, fiindcă ouă se făceau, dar nu puteam să schimb nimic din lumea mea. Nici un cotcodac nu puteam spune. Era o lume dincolo de geana de astăzi, de conflicte, de minorități, de sensibilități, de proceduri. Era lumea mea. De care nu știam prea multe, dar aveam destule cît să mi-o construiesc. Aveam mamă, tată, minte puțină și, mai ales, bunici. În lumea aceasta a mea, omleta era rară. Presupunea un ou, și ăla bătut, schilodit, lovit sub brăcinari, sau chiar două ouă, gemene, distruse. Creșteam cu omleta altora, sub oblăduirea, mirosul îngrozitor al omletei altora. Cred că atunci am avut o cogniție, am despărțit albușul de gălbenuș. Nu eram invidios pe cel cu oul, nu am declanșat gherile ouate, nu, pur și simplu am simțit că n-am orgolii nemăsurate, că-l înghit pe celălalt. Am trecut dincolo de burtă, de mățăraia care cerea și am mers mai departe, în lumea spiritului și acolo m-am confruntat cu mine, foarte puțin. M-am dus așa, fără ou și gînd prin capul meu, și mi-am dat seama că sînt brînză, n-am ură, n‑am bîrfă, n-am răutate în mine. Față de omletist. În lumea aia, îngustă, era ușor să omletești pe cineva. Eu n-am făcut-o. Mi-am adus aminte de leul meu de aur, din două ouă, de omletă, acum, cu începutul de an. Pentru mine școala miroase a omletă. Nu eu aduceam omletă în pîine și ziar, nu eu, ci colegi de-ai mei. Pînă-n clasa a treia, a omletă a mirosit școala. Apoi, printr-a patra, școala mea a avut aroma Irinei, o negricioasă cu codițe. Nici pentru ea n-am pornit gherile. Pentru că n-a știut mare lucru. Dar mi-a fost mai bine cu aromă de Irină decît cu omletă. În lumea mea, construită din senzații, costurile sînt minime. E ieftin să fugi cu capul. Omleta m‑a testat asupra orgoliului nemăsurat. N-aveam. Nemăsurat. Lumea mea din coajă de ou se-nvîrtea în bucătăria mamei, or ea folosea ouăle pentru chestii mai nobile: prăjituri cu creme de mă‑nvîrteam ca oul fierbinte, proaspăt scos de sub cloșcă, în paiele fierbinți. Mirat că există pe-o altă lume. Așa că am crescut cu aromele mamei și cu prăjiturile ei. Și de-aia omleta greoaie, uleioasă, scoasă din ghiozdan la pauza mare, nu m-a înfrînt, m-a întărit. Mi-a dat probleme de conștiință. Aromele de prăjituri și de puștoaice, la vîrsta aceea, a primelor zile, primilor ani de școală, îmi construiau imaginarul.