Eu, boul, și România bună

18 decembrie 2019   PE CE LUME TRĂIM

Mama e în vizită pentru vreo două săptămîni. Adică iară ne-a lovit furtuna curățeniei. Cu Mișu în casă, puiul de cîine pe care l-am primit cadou, pare a fi tot timpul o înfruntare între haos și ordine. Mișu roade tot, murdărește cît poate, sfîșie orice apucă, iar mama e fericită boscorodindu-l și aranjînd după el. Mișu dă din coadă de nu mai poate, iar mama îl ia în brațe. Cînd obosesc, dorm amîndoi beton pentru cîteva zeci de minute. Apoi încep din nou.

S-au întîmplat o mulțime de lucruri tare frumușele la Casa Bună. Nu mi-a trecut teama că am prea mult noroc de dau de atîția oameni foarte buni care vin și ne ajută. Visurile mele să avem o bucătărie profesionistă, un microbuz, un teren de sport, să închidem terasa și să facem un atelier de meserii par acum chiar posibile. Ne deschidem curînd și afacerea Casa Bună, care va funcționa ca o umbrelă pentru toți cei care ne sprijină și care își doresc să mai facem Case Bune.

Îmi este teamă și că nu reușesc să mulțumesc cum trebuie celor care mă ajută. Am probleme și cu scrisul afurisit. Cu atît de mulți oameni drăguței în jur, mi se pare că, dacă scriu prea sarcastic sau prea afurisit despre oameni publici pe care ei îi plac, aș putea să-i rănesc.

Ghinionul e că piticii mei nu mă iartă și nu se pot opri prea ușor din țopăit, mai ales atunci cînd văd sau aud perlele de înțelepciune și creativitate cu care ne fericesc elitele noastre minunate în fiecare zi.

Anul meu a fost la fel de schizofrenic ca mai toți ultimii mei ani. Săptămîna asta nu a fost mai brează. Duminică am jucat un pic de tenis cu cel mai bun tenismen român al momentului, un tip de un bun-simț absolut remarcabil, și am mîncat fasole făcută de unul dintre cei mai cunoscuți bucătari români – și el un om foarte-foarte fain. Apoi m-am dus să car o canapea în ghetou și a trebuit să ajut pe unul dintre oamenii dependenți de droguri de acolo care avea o seringă înfiptă în gît și se panicase.

Mi-am amintit de Liban și cum se vindeau drogurile prin taberele de refugiați din Bekaa, de ipocrizia cumplită a celor care erau acolo, chipurile, ca să-i ajute pe oamenii ăia disperați și de mirosul putred al depresiei care îmi dădea tîrcoale.

Am rîs ca un căpiat cu Maria, numai cu Radu și cu Simona mai rîd așa, am rîs de m-a durut burta spunînd toate afuriseniile posibile pe care mi le cenzurez. Apoi a venit minunăția de scandal din USR și m-am trezit „dăștept“. Am scris postarea de mai jos.

Indiferent de criză, oportuniștii se vor poziționa în așa fel încît să cîștige. Se vor folosi fără scrupule de drama oricui pentru a demonstra cît de necesari sînt ei pentru a salva situația. Nu vor suferi de sindromul impostorului și nu vor ezita să renunțe la principiile pe care le-au trîmbițat triumfător, dar care nu le mai sînt de folos. Vor vinde ipocrizia ca pe o valoare etică și pupincurismul ca pe o dovadă de moralitate. Am scris asta cu ceva timp în urmă. O recitesc pentru că m-am regăsit în cele scrise și nu am descoperit pastile de smerenie. Sînt convins că în marea noastră majoritate există un mîrlan oportunist și încerc pe cît pot, și nu întotdeauna cu succes, să-l controlez pe al meu. Criza asta a USR-ului pare să fi dat drumul la mult prea multe dintre lighioanele pe care le ascundem sau le controlăm cu mai multă sau mai puțină pricepere. USR și PLUS sînt partide cu mulți oameni cu bun-simț. Din păcate, fie numărul lor e în scădere, fie e o molimă, ceva, de-au scăpat fiarele din frîu. Sper să-și revină și ei, dar și noi, susținătorii lor, pe care ne lovește perfecțiunea periodic. Mecanisme instituționale capabile să controleze puterea, dar și excesele oarecum normale ale celor mai radicali din cele două partide sînt necesare și, evident, nu funcționează în forma actuală.

Abia după ceva ore bune m-am prins cît de inutilă și ironică este în condițiile în care am fost cel puțin de cîteva ori un bou doar în ultimele zile.

E greu de recunoscut că, în fapt, habar nu am cum s-ar putea face lucrurile mai bine în condițiile alianței, căci eu abia mă descurc cu un management de cîteva zeci de oameni, iar alianța are aproape 20.000 de membri și cam toți au piticii lor.

Odată stabilit că am mai reușit să fiu un fanfaron cu o ditamai țeapă a înțelepciunii în cur, am decis să mă apuc de lucruri utile și, cum am primit cadou un ditamai bradul pentru copii, m-am apucat să-l pregătesc pentru ei. Nu am reușit mare lucru, dar duminică vor fi vreo 50 de voluntari care sigur vor avea idei mult mai bune.

P.S. Aseară am crezut că am terminat articolul. Între timp copiii au fost la Vocea României și de dimineață am văzut o mie de poze.

Am rîs la greu de un afiș al lui Smiley și am și scris despre cît de praf este sloganul promovat în articolul precedent. Sloganul era „Smiley – Omul“. Ei bine, omul a fost super-primitor cu copiii noștri din Ferentari la Vocea României și a făcut toate pozele posibile și imposibile. M-am simțit iară cam bou, dar și fericit. Îmi place tare mult România asta a mea – România bună.

Mai multe