Eşti tare? Hai să ne batem în Europa!

19 septembrie 2012   PE CE LUME TRĂIM

Privită de la Bucureşti, Uniunea bancară pare o chestiune îndepărtată, un prilej pentru o discuţie teoretică, de perspectivă, la un reuşit seminar dintr-un hotel şic. Dar ne înşelăm. Subiectul arde. Este vorba despre felul în care România îşi susţine acum interesele la masa negocierilor europene.

La începutul săptămînii, Polonia a anunţat că respinge formula actuală a Uniunii bancare, propusă de Bruxelles. Polonia vrea pur şi simplu să se asigure că statele din afara zonei euro se vor găsi pe picior de egalitate cu cei 17 membri ai eurozonei, în cadrul sistemului bancar european. Aşa cum se prezintă lucrurile acum – deşi forma concretă a Uniunii bancare încă face obiectul discuţiilor –, statele non-euro nu vor avea drept de vot în viitorul Consiliu de supervizare al BCE.

Dar, pentru că majoritatea băncilor care acţionează în zona non-euro (la noi, aproape toate) au sediile centrale în eurozonă, ele vor fi controlate de BCE. Cu alte cuvinte, accepţi controlul pe teritoriul tău, dar nu stai la masa deciziilor în autoritatea care controlează.

Nu este pentru prima dată cînd Polonia cere să participe la marile decizii din eurozonă. În perioada cînd a deţinut preşedinţia Consiliului (a doua parte a anului trecut), Polonia a cerut să participe la reuniunile eurogrupului. După o primă participare prin teleconferinţă, a renunţat să-şi mai susţină cererea, arătînd că unele state au fost reticente, iar Varşovia nu doreşte să tulbure echilibrul din interiorul eurogrupului. O victorie foarte mică, dar, cel puţin, o deschidere a discuţiei privind statutul membrilor non-euro ai Uniunii. Paşii mărunţi contează mult în afacerile europene.

Dar care este poziţia României? Aflat în vizită la Bruxelles, la sfîrşitul săptămînii trecute, preşedintele Băsescu şi-a declarat întreaga susţinere pentru Uniunea bancară, afirmînd că propunerea este în interesul României. Dar ce a reprezentat această declaraţie? Poziţia României sau o abordare personală? Întrebarea este importantă, în actualul context politic de la Bucureşti. Nu este clar în ce măsură asigurările date de liderul român preşedinţilor Comisiei Europene şi Consiliului European vor fi însuşite şi de Executiv.

Secretarul de stat Claudiu Doltu, prezent la reuniunea Consiliului ECOFIN de la Nicosia, a susţinut că Uniunea bancară ar trebui să ia în considerare drepturile şi obligaţiile tuturor statelor membre, indiferent că fac parte sau nu din zona euro.

O poziţie care se apropie mai curînd de Varşovia, decît de cea a Palatului Cotroceni. Mai mult, în conferinţa de presă, premierul Ponta a întărit ideea că România este gata să participe la Uniunea bancară, dar numai în condiţiile primirii dreptului de vot în organismul de supraveghere al BCE. Aşadar, de partea Poloniei!

Dar ce se va întîmpla dacă preşedintele Băsescu va merge la Consiliul European şi va susţine necondiţionat Uniunea bancară, în timp ce Guvernul de la Bucureşti va continua să pună condiţii? Cu siguranţă, partenerii noştri ar rămîne perplecşi, deşi nu ar fi pentru prima dată.

Problema ar fi o scădere dramatică a credibilităţii şi a puterii de negociere a României. Bucureştiul ar deveni un partener neserios, cu care nimeni nu va dori să aibă de-a face.

Situaţia trebuie clarificată aici. Şi încă repede. Pur şi simplu, România nu-şi poate permite un preşedinte şi un premier cu poziţii opuse în marile dosare europene.

Se vorbeşte despre „coabitare“ şi mulţi ar putea fi mulţumiţi că protagoniştii războiului politic se abţin, deocamdată, de la acte violente. Mai bine un război rece, decît unul în care părţile apasă pe butonul nuclear. „Coabitarea“ nu înseamnă însă ca liderii să stea pur şi simplu spate în spate şi să-şi urmeze fiecare propria agendă.

România are nevoie de o poziţie unică la masa negocierilor europene. Pînă în mai 2012, lucrurile erau simple: preşedintele Băsescu pur şi simplu confiscase afacerile europene şi poziţia pe care el o formula era considerată cea a României. Guvernul executa, Parlamentul nu avea nimic împotrivă, iar de grupurile sectoriale interesate nu se sinchisea nimeni.

Lucrurile s-au schimbat întrucîtva după trecerea moţiunii de cenzură, în sensul că şeful noului guvern, Victor Ponta, a încercat să smulgă violent afacerile europene din mîinile preşedintelui. De aici, prima criză majoră dintre palate, înainte de Consiliul European din 28-29 iunie, cu urmările cunoscute.

Dar participarea la Consiliul European este mai mult decît o simplă chestiune de prestigiu, un prilej pentru liderul român de a da declaraţii cu voce gravă, după cina cu liderii europeni. Nu este un trofeu de toartele căruia să tragă preşedintele şi premierul. Şi în nici un caz o compensaţie pentru lipsa de vizibilitate globală a liderilor de la Bucureşti. Este mai degrabă sfîrşitul unei munci plictisitoare, în care, înainte de a formula o poziţie, trebuie puse de acord grupurile interesate din societate, forţele politice, Parlamentul şi Guvernul. Eventual, după o mediere realizată de însuşi preşedintele ţării – după cum scrie şi în Constituţie.

Aceasta ar însemna, cu adevărat, coabitarea în folosul ţării. E atît de simplu, dar atît de mult pentru liderii de la Bucureşti!

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la The Money Channel.

Foto: wikimedia commons

Mai multe